20 de ani fără tata. ci într-al treizecișipatrulea 1 Iunie

tata a decis că e momentul să ne împrietenim cam pe când aveam 13 ani. îi împlinisem în vara lui 90. până atunci se mulțumise să ne observe – pe mine și pe soră-mea - și să ne supravegheze vânătăile, bușiturile, activitățile distructive și inventive de undeva din umbră, cu intervenții corectoare când lucrurile promiteau să o ia complet razna. tata ne făcea educație într-un mod foarte creativ. unic, aș putea spune. însă mai ales de neînțeles și de nepătruns pentru noi. o dată, de Sf Nicolae, ne-a pus să așteptăm cu înfrigurare cadourile. ne strânsesem în jurul lui ca doi popândăi fremătători în bucătărie în așteptarea Marii Surprize. presupuneri pofticioase, chițăieli răsfățate. Tata se ridică maiestuos de pe scaunul său și se îndreaptă cu pași mari, lenți, preciși, către Supremul Ascunziș. popândăii sunt electrizați de mister și groază. ceremonia continuă cu Tata care revine cu aceeași pași mari, lenți, preciși, cu un bâtălău mare cam cât ne deșirase pe noi vârsta (de vreo 7, respectiv 9 ani). îl plimbă tacticos prin mâini, îl răsucește, cât să observăm intervențiile artistice pe instrumentul de tortură. era sculptat și pictat minuțios, cu motive azteco-arabe sau arabo-aztece, am dedus eu făcând legătura cu o carte cu poze care fusese plasată strategic prin casă, spre răsfoit. după cum arăta, cred că muncise la el, adunat, o zi-lumină. nu știu în ce context colecționase falnica bâtă, dar era o piesă rară, noduroasă și în același timp nu lipsită de suplețe. ne uitam la obiectul-cult cu o nedumerire amestecată cu dezamăgire, pe fondul unei sumbre presimțiri. Tata ne urmărea neclintit de sub sprânceană, ca și cum ar fi vrut să detecteze cea mai mică trezire a iubirii de frumos, cea mai fragilă tresărire a unui început de catharsis în fața unui Demers Artistic. începutul de catharsis a fost mirarea noastră nedisimulată. momentul artistic a culminat cu agățarea în cui a Bâtei Absolute. cuiul nu era nici el un cui oarecare. era un cui mare, falnic, izvorât cu siguranță din nestrămutata încăpățânare a Marelui Arhitect de a face ordine în lucruri, alta decât în viziunea casnică a mamei. Tata ne-a încredințat că, așa cum ne și așteptăm în sinea noastră, e o bâtă magică instruită să raporteze orice abatere disciplinară. apoi, cu o dexteritate care apărea doar în momentele în care ne ghicea cartea extrasă din pachetul de cărți, tata făcu să apară din Bâta Absolută un sul. Ei bine, sulul conținea exact cele mai frecvente zece abateri disciplinare pe care le exersam la vremea respectivă. catharsisul continua să se desăvârșească sub ochii lui. mirarea se converti în epifanie. Tata dădu citire sulului și ne consultă, democratic, pe rând, asupra sancțiunilor care se cuveneau a fi aplicate pentru fiecare abatere disciplinară în parte. dezamăgirea se transformă în entuziasm și în curând ne-am trezit supralicitând cu înflăcărare numărul de probleme de algebră care ar fi spălat păcatul de a te cățăra pe schele în afara orelor de program ale muncitorilor. sau câte prăjituri ar trebui tăiate de pe listă pentru o singură tragere în poligonul de instrucție din pădurea de peste drum. catharsisul lucra în continuare. epifania se făcu lege. Tata înfășură solemn sulul astfel îmbogățit și îl băgă în buzunar. apoi cu pași mari, lenți, preciși, se îndreptă către sufragerie. neștiind ce să facă, cei doi popândăi îl urmară. Tata apăsă un buton. cei doi popândăi se treziră luați de-a dura de-un Stan și Bran cu gurile până la urechi. erau Cascadorii Râsului. chatarsisul și-a înghițit coada. am râs. toți trei.

Tot ce era nenecesar să știu și nu mi-ar fi trecut prin cap să întreb despre cea de-a 1002-a noapte

Visez. Visez enorm. Cel mai des visez visele altora și mi-e tare spaimă că și ceilalți visează visele mele. Le știu obraznice. Sigur fac lucruri necuviincioase. Poate își iau singure cine-știe–ce bere din frigider, își pun bocancii noroiți pe cine-știe-unde pe masă, aruncă replici obraznice culese cine-știe-cum în vreo cinstită adunare, scotocesc fără rușine prin sertarele cine-știe-cui, mută mobilele prin casele oamenilor te-miri-cum. De pildă, azi-noapte, m-am surprins scriind un text care nu era al meu. Nici nu aș fi băgat de seamă tragicul accident dacă nu m-aș fi trezit, la ceasul salvării textului, într-un cu totul alt sistem de operare. Așadar salvasem textul altcuiva. Ar fi trebuit să mă asigur că nu am fost observată și să plec tiptil, înainte de a se găsi cineva care să mă dea în vileag. Dar nu. Nu. A trebuit să citesc textul. Știam că e o fraudă îngrozitoare, care nu va rămâne fără urmări. Și totuși m-am apucat să citesc textul. Și asta fără pic de rușine. Se așternea în 290 de puncte, numerotate din zece în zece. Ia te uită, un sistem decimal, mi-am spus. Cine mai folosește un sistem decimal în era sistemelor binare? Când am trecut de punctul 290 la ultima frază, care nu era numerotată, în jurul meu se strânsese o mulțime de dădători în vileag. Pe unii îi știam din viața mea, alții veneau, fără îndoială, din alte vieți. Și pentru că nu eram încă dată cu totul de gol, unul dintre ei m-a întrebat: ei, și de unde crezi că izvorăște sensul textului? Privirea îmi alunecă nesigur pe ultima frază, nenumerotata. Nu se oprește nicăieri. Ridic întrebător ochii. Dau de satisfacția unui profesor care l-a prins iar pe trișorul premiant fără răspunsul salvator la el. Din conjunctiv, izbucnește triumfător: să pot să fiu.... (și textul își vede de treabă fără să ne mai bage în seamă)


..... pe pingeaua stâlcită a mult-prea-umblatei cutii negre. Într-însa bâzâie mereu zgomotul de fond al Universului și, estimp, memoria prăbușirii unei nesfârșite flote de vise. Poveștile pasagerilor din burta diferitelor vise se pătrund și se întrepătrund, se circuitează și se scurtcircuitează ca-ntr-un cimitir uitat de fiare cutremurat, când și când, de fluctuațiile unui câmp electromagnetic. Poveștile pasagerilor se fecundează unele pe altele, printr-un tiranic dictat al hazardului, ca să-și lase umbrele, ușor acrișoare, pe plăcile fotografice care le stau în cale. Valul care le rostogolește se sparge în alb zid cu zid și târăște mai departe, până să numere de-a v-ați ascuns la următorul zid, versiunea astfel distorsionată a ultimelor 24 de secunde dinaintea impactului. Devine hipnotic adeseori încât...


....uneori le spun viselor: plecați! Nu vedeți că nu mai am unde vă găzdui? Am să vă iau și am să vă întemnițez într-un hard mai mare, le ameninț. Iar hardul am să-l dosesc într-un sertar pe care nimeni nu-l va găsi niciodată. 1 Terra, 2 Terra, 10 Terra, miliarde de Terra. Și Universul, nemaiavând loc de visele mele, se revarsă până peste marginile sale. Inventează spațiu, îmbrâncit de șuvoiul de vise alungate, schingiuite, destrăite care fug peste graniță, peste granițele vidului, care fug despletite, cu ochii goi până peste poatele golului, care fug urându-se de moarte între ele, urând porunca ce le-a trimis să crească și să se-nmulțească fără saț, dincolo de resursele planetei.


Visez. Visez enorm. Atât de mult încât în fiecare dimineață mă trezesc într-alt loc, drept care mă văd nevoită să mă găsesc într-alt de unde vin și încotro mă duc.

Să ne oprim din hărnicie și să cugetăm: 3 miliarde Roșia Montană, 18 miliarde datoria Germaniei. Să ne dea ce-o să ne ia sau să ne dea ce ne-au luat?

Și acum să exersăm un modest copy: Cine nu sare, cine nu sare, ori este harnic, ori e prost de moare!
Ei, săriți cu o semnătură în timp ce stați în casă la căldură. Statul în casă la căldură este OK :) Lenea este OK. Lenea ne-a coborât din copac și tot lenea ne-a făcut să inventăm statul în casă la căldură. dar întâi am inventat casa. Și căldura. Internetul. Și pe noi. Așa OK cum suntem.

http://www.petitieonline.ro/petitie/recuperarea_creantei_istorice_de_la_germania_de_peste_18_miliarde_de_euro-p10919050.html

Povestea s-a întâmplat cam așa:
SINOPSIS. Un cercetator constata ca, acum vreo 70 de ani, Germania a mancat si-a baut de vreo 4 miliarde de euro in contul Romaniei, fara sa plateasca nota. Nota s-a pastrat, mancarea si bautura s-au consumat, dobanzile au curs, datoria a ajuns la peste 19 miliarde de euro.
Guvernul roman vede nota, ridica din umeri: povesti de razboi. Cercetatorul insista. Presa insista. Dilema persista. Autoritatile romane se fac ca lucreaza: nu gasim nota la noi in chitantier. Parlamentarii germani de stanga trag de maneca Guvernul Federal: ce facem cu nota? Cercetatorul mai verifica chitantierul de la nemti. Nota e scrisa negru pe alb la Banca Reglementelor de la Basel.
Povestea se complica. Serviciile germane dau semne de iritare.
Continuarea aici: http://gildapopa.blogspot.com/2010/12/razboiul-celor-19-miliarde-de-euro.html

20 de ani fără tata. Tehnica chiulului în deprinderea trăirilor amoroase*

E-ntuneric și cenușă... Tot aștept să mi se-ntâmple
Vro nenorocire mare ca să mă mai miște-oleacă,
Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.


E un băiat de la liceul Ovidius, Vasile îl cheamă, care a regretat amarnic că nu l-a ascultat pe Vlahuţă. Era pe la începutul lui mai când nişte băieţi şi nişte fete i-au tras-o lui Vlahuţă şi l-au lăsat singur cu profa de română. MILF, blondă, o mai ardea artistic cu Vasile Lovinescu şi cu creanga de aur. Sau cu lâna de aur. Ceva complicat, oricum. Vlahuţă, săracul, mari și crâncene suldame trebuie să ne fi aruncat pe urme.

Băieţii şi fetele au decis s-o ardă mai pe latura cu argonauţii la malul mării. Soarele mijea printre nori, răcoare primăvăratică, pustiu cât vezi cu ochii. Romantic, adolescentin, numai bine pentru idilele ce pluteau prin aer. Nu destul de răcoare ca idilele să tragă de la sine la căldurică însă. O baie în mare era tot ce lipsea ca sufletele să se aventureze unele către altele. Apa, undeva pe la 12-14 grade, numai bună de o bălăceală curajoasă. Eu cu iniţiativa, băieţii cu strădania să fie la înălţimea situaţiei. Mândrele gata să le exalte vitejimea de pe mal.

Pragmatici, mai toţi băieţii au realizat la timp că bălăceala are şi ea o limită şi au bătut demn în retragere când am propus o aventură în larg. Nu şi Vasile. Vasile se bizuia pe forţele lui şi m-a urmat. Am depăşit geamandura. Apa era vânătă când soarele intra în nori şi își frământa ameninţător lâna de aur când vedea soarele. Vasile mă întreba dacă nu mă plictisesc tot înotând. Eu – nu, mai schimb stilurile de înot – şi îi arătam cum schimb stilurile de înot. Vasile mă întreba cam până unde cred eu că ar trebui să ajungem. Ne oprim la stânci şi ne gândim acolo, îi ziceam. Vasile nu mai zicea nimic. Eu nu îi răspundeam nimic. Marea îşi trăgea sufletul întunecat peste spinările noastre care urcau şi coborau creste din ce în ce mai neliniştite. Tăcerea lui Vasile nu mai conţinea nicio întrebare. Nimicul meu nu mai conţinea nici un răspuns.

Trupurile căpătaseră un clinchet metalic în înaintere. Stâncile se apropiau. Fundul mării se ridica sub noi într-un relief înfricoşat de alge alunecoase şi scoici ascuţite. Ne strecuram printre ele cu dinţii încleştaţi. Ne-am agăţat agonic de vîrful unui stabilopod şi ne-am lipit de betonul rece şi umed. Pulberea valurilor despicate de stânci se pierdea în norul împins în mare de propria-i greutate. Trupurile îşi pierduseră consistenţa metalică şi fluturau în vânt cu viteza bătăilor neregulate de inimă. Vasile îmi mesteca numele între dinţi printre înjurături care nu apucau să se articuleze. Eu mi-am băgat pumnul în dinţi ca să nu-mi sparg maxilarul.

Stabilopodul a început să se învârtă încet, apoi din ce în ce mai repede, din ce în ce mai repede, până când s-a făcut sferă, o sferă care refuza să ne mai conțină în inima ei centrifugă tot mai accelerată, din ce în ce mai accelerată. Întâi ne-au împietrit degetele. Vântul ne cioplea formele imperfecte cu nemulțumirea unui artist nebun. Un veac a durat răzvrătirea nărăvașă a cărnii faţă de ispita adâncă a îmbrăţişării fierbinţi, definitive, a betonului. Sări! am urlat ţâşnind din hipnoză în apa tăioasă. Acum! Vasile a plonjat smucit de funia poruncii. Am lăsat în urmă relieful înfricoşat de alge alunecoase şi scoici ascuţite. Betonul ni s-a topit peste umăr în pulberea valurilor. Tăcerea lui Vasile nu mai avea nevoie de răspunsuri. Tăcerea mea nu consumase toate întrebările. Pe mal, romantismul se spulberase. Colegii ne aşteptau îngroziţi cu pături şi cu prosoape.

Vasile nu mi-a mai cerut niciodată prietenia.

* un titlu inspirat de Cucamonga

20 de ani fără tata. Zâmbetul pisicii de Cheshire

Desigur. Fotonii nu îmbătrânesc. Unii aleargă de nebuni de la nașterea Universului încoace. Tata mă asigură că sunt aceiași fotoni de la Big Bang. Zbang, a intrat pe o ureche și a ieșit pe cealaltă. Ceva venerabil, de câteva miliarde de ani. Cam ca sfaturile părintești, a mormăit tata în barbă*. Firește, științific vorbind, ar trebui să fie valabil și viceversa. Dumnezeu iubește simetriile. Dacă, totuși, joacă zaruri, per ansamblu tot șase-șase îi iese. Viceversa, antifotonii ar trebui să alerge de nebuni de la moartea Universului încoace. De fapt fotonii ar alearga de nebuni între moartea și nașterea Universului. la capătul morții o iau în sens invers. Aleargă prin noi de nebuni între naștere și moarte.

Și cunoaștem și nașterea și moartea la 300.000 km/s. Tot filmul ne traversează cu 300.000 km/s. Se varsă în noi cu 300.000 km/s. Se distruge** în noi la 300.000 km/s. Ceva din noi se desprinde și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din noi desprinde ceva din altcineva*** și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din altcineva omoară ceva din noi și continuă să fugă cu 300.000 km/s. La 300.000 km/s timpul nu te mai ajunge din urmă. Nu mai ai energie să te deplasezi în timp, pentru că îți consumi toată energia deplasându-te în spațiu. Nu mai ai energie să mori.

Un neutrin a trișat. A depășit energia admisă. E=mc2. A găsit undeva, în afara timpului, energie suplimentară ca să se deplaseze în spațiu. Un neutrin a fost în sine mai mult decât el însuși. Oamenii au trișat cunoscând neutrinul trișând. Au crezut că au înțeles. Au fost păcăliți. Viteza luminii nu e o barieră fizică. Nu e? Nu pare a fi. Dacă joci corect. Dacă accepți convenția terenului în care se desfășoară jocul. Adică bați mingea în interiorul regulilor cunoscute. Macro, micro, relativitatea, cuantica. Gap între. Cele patru dimensiuni pe care, de bine, de rău, le percepem intuitiv. Ar mai fi și altele, care dau bine în formulele matematice, dar care ies de pe frecvența cunoașterii umane.

Dar universul a ales să nu joace corect. Neutrinul a depășit și nu a depășit viteza luminii. A depășit viteza luminii în raport cu observațiile și în calculele observatorilor de la CERN. Nu vă imaginați că observatorii ăștia urmăresc neutrinul cum am urmări noi o pisică traversând sufrageria. Adică o vedem și avem certitudinea că ea există în orice punct de pe traseu. Nu. Neutrinul se comportă mai degrabă ca zâmbetul pisicii de Cheshire. Apare undeva pe traseu, noi pornim cronometrul și îl oprim când îl vedem iară. Prezintă buletinul și pașaportul la intrare și la ieșire și îl credem pe cuvânt că e el. Caucazian, ochi albaștri, nici urmă de barbă. Dar nu ne e prea clar pe unde și-a băut cafeaua între timp. Dacă a apucat să-și facă de cap cu gemenele la 9/11. Poate a găsit o scurtătură. Poate a luat-o printr-un univers paralel pentru că se grăbea. Teoretic, sunt admise nouă dimensiuni spațiale. Măsurătorile la CERN au fost făcute doar în raport cu trei dimensiuni spațiale. Viteza ca mărime fizică e calculată în raport cu timpul și distanța într-o lume cu trei dimensiuni. În condițiile astea eu nu m-aș grăbi să depășesc viteza luminii. Mi-ar fi destul s-o ating. Și să urlu. Este? :)


*Indeed, those photons that were produced near the beginning of time (whatever that means) may well have been reabsorbed, by interstellar dust long ago, and then re-emitted at lower energies.


**The eye, like most light receivers, absorbs the photons it detects irreversibly, and the information carried by the light is destroyed as soon it is recorded.

*** The moments at which the photons appear and disappear reveal the quantum jumps of light, which occur at random. By observing such jumps over a period of several hours, the researchers directly confirmed the statistical properties of thermal radiation laid down a century ago by Planck and Einstein. In this experiment, the information carried by a quantum of light is transferred hundreds of times to a physical system without being lost. The same photon controls the state of a large number of atoms, which is a big step towards quantum information processing.


Notă: acesta nu este un articol științific și trebuie tratat ca atare

Matache, dragostea mea

La birt.
Costică (dulce): Ce mai faci, Mitică?
Mitică (mâncând cu lăcomie): Mă apăr de moarte, monşer!



Primul semn de carte pe care l-am pus când am descărcat bagajele în Berzei a fost„Vinăria" de peste drum. Am răsuflat cu ușurare la gândul că butelcile de vin sunt la îndemână, la bine și la rău. Și m-am simțit imediat acasă.

fragment publicat în Republica Gamma

Aveam s-o cunosc numaidecât pe doamna Plută, trupeșa și neobosit povestitoarea proprietăreasă. Mica sa băcănie, unde găseai cam tot ce ar putea să-ți trebuiască la ceas târziu de noapte, era acolo de-o viață. Vreme de doi ani, cât am viețuit pe-acolo, i-am trecut zilnic pragul. Găseai rarități precum apă Borsec la sticlă, ca pe vremuri (cred că erau chiar aceleași sticle) sau cornulețe fragede cu unt și nucă de nu-știu-care. Doamna Plută știa tot ce mișcă pe o rază de trei-patru kilometri. Cunoștea toate bârfele din cartier, știa cine cu cine s-a certat, cine cui a închiriat, pe cine a mai plimbat poliția azi-noapte și cui i-a dat drumul, cine cât a luat de la Primărie pentru terenurile expropriate de la Podul Basarab. Și cu ce șpagă. Știa politică, nu era dusă de nas de manipulările de la televizor și pricepea toate mișcările de culise. Era liberală și mândră de originile sale dintr-o veche familie de liberali. Cu toate astea, nu se sfia să critice PNL-ul. Îl cunoscuse personal pe Câmpineanu. Avea și poze. Conducea cu o mână de fier mica afacere de familie și îi organiza fără drept de apel pe cei doi fii ai săi, mari de acum, și pe blajinul său soț. Prin prăvălia sa trecuse Jana Gheorghiu, „o femeie extraordinară, păcat că s-a dus”, Andreea Pora, care „chiar era de ispravă”, se perindaseră jurnaliști, filozofi, istorici care mai stătuseră în gazdă prin zonă. Dacă te mai întâlneai cu cineva care locuise prin Matache, doamna Plută era garantat subiect de discuție. Doamna Plută e chiar întruchiparea aprigei și iscusitei jupânese pe care ai fi întâlnit-o, neschimbată, de la 1870 încoace, de când Piața Matache a devenit sufletul negoțului Bucureștilor, odată cu ființarea Gării Târgoviște. Primea și pompa mai departe, ca o inimă harnică, totul despre oamenii locului și întâmplările lor. Și poveștile hrăneau locul așa cum căruțele de marfă ale negustorilor brașoveni sau ale țăranilor hrăneau odinioară pofta de viață a lui Mitică.

„Domnişoară”, îmi făcea ea cu ochiul cu vreo trei ani în urmă, când Oprescu abia își luase în primire mandatul de primar, „nu sunt bani acum de bulevardul ăla”. Avea niște cunoștințe prin Primărie care îi spuneau că sunt zvonuri că, din toate proiectele încremenite în hârțoage, „strapungerea Buzesti-Berzei-Uranus” – unul dintre cele mai costisitoare – ar fi devenit o prioritate. Dar doamna Plută nu credea. Nu era logic. Nu erau bani de excentricități. „Și dacă nu sunt de acord, ce pot să-mi facă? ”, se sumețea vitează doamna Plută. Nu i-a venit să creadă când a primit decizia de expropriere „pentru cauză de utilitate publică”. Însă tot vitează a rămas. Mai avea o mică proprietate în apropriere, unde plănuia să facă o mică iaurtărie, ca pe vremuri. Cu banii de pe expropriere, dacă nu se putea altfel. Cu planurile astea am lăsat-o pe doamna Plută când am plecat din Berzei, pe la sfârșitul lui 2009. Din zecile de adrese din Capitală la care mă găseam într-un moment sau altul, aveam să păstrez în inimă „Cuibul cu Barza” – cum îi zicea bisericuței care a dat numele străzii – ca pe singurul loc care mi-era cu totul acasă. Pe-atunci încă nu era sigur când o să vină demolarea. Vecinii erau convinși că mai durează cel puțin cât un mandat de primar, și – dacă se schimbă primarul – cine știe ce alte proiecte o mai avea în cap.

Făceam zilnic, la pas, Berzei-Buzești, în drumul meu spre Casa Presei. Iubeam zgomotele pestrițe ale străzii, care își murmura simultan poveștile în surdină. Iubeam casele strâmbe și cam greșite, redesenate după imaginația utilitară a țiganilor, înșirate la grămadă printre construcții de colecție - moderniste, art-deco sau belle-epoque. Mă înduioșa kitsch-ul sincer-negustoresc al shaormeriilor, vinăriilor, băcăniilor și al altor prăvălii înșirate de-a lungul șinelor de tramvai. Mă dădeam în vânt după brânzeturile, mirodeniile și feluritele măsline din piața Matache. Mă umpleam de zâmbet când vedeam o lungă, impecabilă limuzină albă înșirată pe toată lungimea unui gard prăpădit, care nu reușea să ascundă rufele multicolore întinse la uscat, semn că acolo se pregătea o falnică nuntă țigănească. Îmi luam, în fiecare dimineață, porția de viață nefeliată ca să pot face față jurnalismului aseptic și împachetat în sacou și cravată pe care îl practicam la Money Channel. Era micul meu secret de supraviețuire în strivitoarele hale postindustriale în care fabricam în serie realități alternative despre FMI, TVA, BNR, real-estate, business, interest-rate, leasing șamd. Deja vedeam, în celălalt capăt al Buzeștiului, cum se apropie amenințător, blocând orizontul cu trupul lor masiv, lipsit de grație, noile clădiri de birouri. Unele născute moarte. Altele ucise lent de criza de perfuzie vitală cu sânge proaspăt de corporatiști. Cavouri contemporane agățate flasc de cerul gri. Au rămas acolo. Nu au interferat cu planurile Primăriei.

M-am întors în Berzei, s-o caut pe doamna Plută, în 2011. Mai. „Cuibul cu Barza” era praf și pulbere. Moartea mă aștepta acolo răbdătoare, într-o cută a timpului dintre Valea Uitării și Valea Plângerii.
În locul prăvăliei zăcea, pe un disc uitat de vremuri, zâmbetul de Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață fară de Moarte al Mădălinei Manole. Mitică, în compania unei amice, aşteaptă să treacă tramvaiul, şi tramvaiul nu mai trece. Ah! domnişoară, toate trec în lumea aceasta, numai tramvaiul nu trece. N-am găsit-o pe doamna Plută la cealaltă mică proprietate din apropiere, aflată la câțiva pași de drumul buldozerelor, unde spera să-și facă iaurtăria. L-am sunat pe unul dintre fiii săi. Doamna Plută plecase în Ardeal și urma să mai stea încă cel puțin două luni. „Acum ne ocupăm noi de problemele cu despăgubiri și de toate celelalte”, îmi spune Plută junior. Tyrannosaurii RECŞI ai hârțogăriilor, absurdităților și nedreptăților înghiţiseră pe nemestecate nesecata energie a doamnei Plută. „Ne-au diminuat de două ori în 2010 banii cu care fusesem de acord în 2009. După noua grilă a notarilor. Imediat ce a apărut, au dat o Hotărâre de guvern cu sumele pentru exproprieri, după taxele minime notariale și nu după evaluări„, continuă fiul, Dragoș. Măgăria pe care a făcut-o Primăria este că, știind că notarii vor publica taxele micșorate, a amânat să încheie vânzarea-cumpărarea pe suma inițială. Nu numai pentru familia Plută, ci pentru toate dosarele. „Ne-au propus cu 30% mai puțin. Am încercat să ne judecăm în instanță, dar asta însemna să așteptăm ani de zile până să vedem banii pe casă și nu ne-am permis”, adaugă el. Aveau rate la bancă. Banca nu a acceptat să suspende plățile. „Pentru că știau că urma să avem bani, după ce încasăm despăgubirile de la Primărie și îi voiau cu tot cu penalități”, explică Plută junior. La Palatul Justiţiei. Mitică umblă de colo până colo prin sala paşilor pierduţi. Pe cine cauţi, Mitică? Caut un avocat, monşer, să mă apere… Ce! ai tu proces? Nu, monşer, să mă apere… de muşte. Și au acceptat. Cu ezitări, Dragoș spune că au primit 800 de euro pe metrul pătrat de pământ plus încă vreo 2-300 de euro metrul pătrat de construcție. De pe forumuri și site-uri de avocatură unde expropriații și-au spus oful aflu că ăsta e prețul mediu pe care l-au obținut oamenii pe case și terenuri. De vreo cinci ori mai puțin decât a dat Primăria în 2008 pentru exproprierile din zona Podului Basarab, zonă ceva mai ieftină ca Berzei-Buzești: 4.800 -7.800 de euro pe metru pătrat de teren. Și totuși, în iunie 2010, Guvernul i-a aprobat lui Oprescu suma de un miliard de lei pentru despăgubiri (HG 590/2010). Pentru 86 de case din Berzei, Baldovin Pârcălab, Buzești, Vulcănescu etc. În medie, vreo 12 milioane de lei pe casă, nu? Cam trei milioane de euro bucata. Bani care, în niciun caz, nu sunt în buzunarele locatarilor. Dacă tragem linie aici, costurile cu marele bulevard Uranus ajung la circa 300 de milioane de euro. Aproape 30% din bugetul Primăriei Capitalei pe 2011. Din care capitolul monumente istorice a primit doar „0, ceva la sută”, cum se exprima un oficial.
notă: foto by Gilda Popa, cu excepția primei fotografii (Vinăria înainte de demolare), preluată de pe http://www.ideiurbane.ro/

Dacă ar fi adus cineva ieri vorba despre Patapievici aș fi tăcut enigmatic. Și cuminte. Nu mi-ar fi trecut prin cap niciun citat, nicio replică isteață, n-aș fi avut nicio părere. Nimic. Trăisem, ani de zile, cu convingerea sinceră că n-am avut niciodată, în niciun fel de împrejurare și sub nicio formă vreun contact intelectual cu Patapievici. O descindere inopinată la adresa agendelor mele de acum 11 ani a scos la lumină un adevăr cutremurător.

Îl citisem!!! Da, niciun dubiu. Am verificat. Era Patapievici. Și asta nu-i nimic. Aveam păreri ferme despre Patapievici. Îmi notasem citate din Patapievici. Îl desființam pe Patapievici. Cu o neobrăzare inconștientă de intelectuală frivolă proaspăt ieșită din adolescență: “Până acum, HR Patapievici (în Zbor în bătaia...& Cerul văzut...) mi s-a părut un băiețel cam exaltat care – pe alocuri – se ia prea mult în serios, scuipând verdicte precum cojile de semințe, verdicte pentru care pledează cu emfaza& fierbințeala unui adolescent posesor al unui caiet de lecturi suplimentare&jurnal intim. Sclipitor, erudit, nu însă înțelept”. (Cred că am adăugat, din generozitate, ultima propoziție după ce am recitit pasajul și am realizat cât de grav suna).

De atunci nu-mi mai revin din șocul cultural. Sincer, mi-e frică să stau singură cu mine! Dacă l-am citit și pe Benoît Mandelbrot?

Ştie cineva un terapeut pentru bicle abuzate domestic?

Relaţia noastră mergea perfect. Rutine confortabile, riscuri controlabile, trasee anticipabile. Până ieri, când am văzut, deasupra mea, cerul. Printre spiţe. Totul a pornit de la Marele Plan.

Depăşisem deja stângăcia, nesiguranţa şi falsele proiecţii ale începutului. Eu acceptasem că e o biclă de origine modestă, destul de cochetă, dar superficială şi neîndemânatică, proiectată pompos pentru aventuri montane în care nu va ajunge niciodată şi frumuşică doar cât să nu-ţi fie ruşine cu ea. Ea se resemnase cu brutalitatea cu care abordam bordurile, cu grosolănia frânelor bruşte şi cu cele câteva aterizări forţate, fără glorie, pentru care o recompensasem cu o revizie generală. Eram împreună de un an: eu după o scurtă relaţie cu o bicicletă matură, cu cadrul încreţit de rugină şi cu cauciucurile mâncate de asfalt - cu care îmi şi începusem viaţa de biciclist. Ea – neatinsă, mignonă, cu tenul neted-portocaliu, îşi aştepta în vitrină destinul. A fost dragoste la prima vedere.

Treceam pe-atunci prin grave dileme. Mă necăjea intoleranţa bătrânei şi falnicei mele bicle la bâlbele mele de începător. O părăsea răbdarea când mă căţăram în şa ca într-un copac. Era obişnuită cu veterani şi deloc dispusă să se facă de râs mergând pe şapte cărări prin parcările din Dristor, cu speranţa nedisimulată că nu va acroşa iar un Logan sau, mai rău, vreun BMW de garsonieră. Refuza categoric să iasă cu mine în public şi-mi făcea scene de isterie pe trotuar, spre spaima pietonilor cu sacoşe în echilibru instabil.

Aşa că mi-a sărit inima la văzul frumoasei portocalii. Am ascuns cumplitul secret cu mare grijă. Nu voiam s-o fac să sufere pe morocănoasa mea tovarăşă de parcări. Ţineam totuşi la ea, şi-apoi bugetul îmi castra cu asprime visul adulter.
Destinul m-a readus în faţa vitrinei după o neaşteptată injecţie bugetară pe care eram hotărâtă să o tratez cu maximă lipsă de responsabilitate. Ea era încă acolo. M-am învârtit prin magazin cu un aer de superioritate, am încercat mai multe bicle, ca şi cum m-aş fi priceput. Dar am plecat cu ea. Am urcat-o în tramvai după câteva încercări traumatizante de ambele părţi de a pedala din Ştefan cel Mare până în Titan. Pentru un novice ca mine, diferenţa dintre o semicursieră obosită şi înaltă şi un mountain bike mititel, dar forţos, era ca de la Dacia 1300 la OZN.

Am luat-o încetişor. Întâi am sporovăit pe aleile din jurul blocului şi-am apărat-o de câinii din cartier, cât să-i câştig încrederea. Apoi am invitat-o la un ceiuţ în parc, unde ne-am dresat inconştienţa criminală învăţând să evităm cărucioarele cu bebe iar în stadiul avansat, copiii de doi-trei ani cu traiectorii imprevizibile.

Acu vreo două luni, Mugur, cu nasul lui de expert în ale biclei, a evaluat situaţia şi a decis că e momentul să ne oficializăm relaţia într-un cadru organizat, în faţa elitelor pedalatului. Nu ne puteam prezenta la Street Delivery decât regulamentar, pe bicle. A fost un dezastru. Degeaba încerca Mugur să ne convingă că suntem vehicul cu drepturi egale în trafic, chiar dacă avem doar două roţi. Încurcam mersul lucrurilor la fiecare intersecţie şi aruncam în spate pieptenele la orice ambreiaj mai ţâfnos. Pe Verona, relaţia noastră era deja compromisă. Ghidonul nu mă mai asculta. Bicla mea se purta ca un accesoriu imens, greoi, ţipător, aruncat peste o ţinută studiat-neglijentă. Îmi târam, cu un aer nefericit, impostura. Privirile elitelor ne biciuiau cu acel aer indiferent-condescendent. Eram paria pentru colegii de trafic cu mulţi cai putere, dar mai ales pentru iniţiaţii pedalatului. Ne făcusem de râs. Am decis să nu mai ieşim pe şosea.

Până de curând, când am pus la cale, cu sânge rece, Marele Plan. Cicatricile sufleteşti de la Street Delivery prinseseră coajă. Funcţionam iar împreună. Ne-am recompensat, aniversar, cu o şa nouă. Mai rezistentă, mai puţin dureroasă la borduri. Asta ne dădea încredere. Puteam fi chiar noi elite. Şi pentru asta trebuia, era necesar să începem prin a merge zilnic împreună la job – Titan – Dorobanţi şi invers. Nimic nu ne putea sta în cale. Azi trebuia să fie prima zi. Dacă nu era teribilul, îngrozitorul act de violenţă domestică de duminică.

Duminică am hotărât să ne desprindem de la trebi importante ce ne ţineau la computer pentru o tură-două de rutină prin parc. Se pare că întreg cartierul Titan se deversase în afara Bucureştiului în week-end, căci obişnuitele obstacole – cărucioare, prichindei fără stare, role – erau mult rarefiate. Am constatat că acest lucru este bun. Ne-am avântat cu vântu-n plete pe toate pantele care ne-au ieşit în cale, am exersat – nu fără autosuficienţă trufaşă – un truc nou pentru noi: mersul fără mâini pe ghidon, am muşcat cu poftă din pedală şi alte ghiduşii. Ha. Cerul este limita. Şi limita se îndepărta pe măsură ce depăşeam noi limite. Când ne pregăteam ieşirea din scenă, ne-a trecut prin cap altă aroganţă: să abordăm cocoaşele pentru mini-acrobaţii din parc. Da, chiar alea pe care le evitasem cu respect vreme de un an. Am trasat, cu o privire nimicitoare, traiectoria. Pista era liberă. Eram gata de o intrare triumfală. Am accelerat. În secunda doi eram în vârful cocoaşei. În următoarea fracţiune de secundă mi-am auzit creierul zornăind cu o viteză de care nu mi-am imaginat vreodată că e capabil. Mai aveam câţiva centimetri până să plonjez în gol. Calculasem greşit faza triumfală. Înainte de a parcurge centimetrii am anticipat matematic evenimentele cu o repeziciune şi o luciditate pentru care mă invidiez sincer. Apoi am văzut cerul. Valuri de lumină de frecvenţă înaltă, ciobită de electronii din atmosferă. Între mine şi cer, desenul precis al spiţelor. Între spiţe şi asfalt, eu. Capul, mi-am zis, capul. Mâna dreaptă era deja acolo. Băgase o diversiune între cap şi ciment. Bicla, mi-am zis, bicla. Mâna stângă era deja între mine şi biclă. Sau piciorul drept. Sau ambele, în timp ce manevram căderea cu piciorul stâng încă în aer. Îi amortizasem şi ei căderea. Nu îmi explic cum, totul s-a întâmplat mai repede decât aş putea reconstitui vreodată.

Când toate elementele dinamice ale scenei erau deja pe asfalt m-a bufnit râsul. Ce ridicol, mi-am zis. Ce bine că e ridicol şi nu tragic, mi-o fi comunicat cine ştie ce înţelept scump la vedere din capul meu. Îngrijorat, un bun samaritean din parc m-a întrebat dacă e totul în regula. Da, am râs eu. Nu cred că bicla e de aceeaşi părere, a dat din cap dezaprobator către biata mea tovarăşă de cascadorie. M-am ridicat încet, căutând din mişcări bunul simţ al echilibrului. Am evaluat pagubele. Minore: echimoză plus excoriaţie genunchiul drept, excoriaţie cotul drept, aşijderi palme. Am trecut la biclă: roţi ok, frâne ok, bătaie lanţ. Merge zic. Încalec. Greşit. Ceva era total greşit. Echilibrul mă părăsea foarte repede. Şoc posttraumatic, îmi zic, dând de toţi pereţii cu sensibilitatea mea păguboasă. Încalec din nou. Nimic. Mă uit la ea cu reproş: chiar nu putem trece peste asta? Cobor, mă învârt întrebător în jurul ei. Roţi ok, frâne ok, bătaie uşoară lanţ. Cadrul pare la fel ca-n prima zi. Mă aşez, cu mutra aia depăşită de situaţie, pe bordură. Biclele astea, îmi zic. Să nu-ţi priască şi ţie o nebunie, o aventură. Le scoţi din rutină şi gata, te-au aruncat din şa. Ridic ochii. În faţa mea, ghidonul. La 90 de grade cu roata. Sărisem calul. Rău. Marele Plan se destramă în valuri de lumină de frecvenţă înaltă, ciobită de electronii din atmosferă. Încet, dureros. Luni nu mai pedalăm ţanţoş din Titan în Dorobanţi. Elitele sunt iar inaccesibile. Privirile indiferent-condescendente se rostogolesc desfiinţator din tufişuri. Iar ne-am făcut de râs.

Nimic suspect

Moartea inexplicabilă, dar firească, naturală, previzibilă a jurnalistului Sean Hoare, una dintre primele surse în scandalul Murdoch, a fost consemnată cu tradiționalul calm englezesc de poliția britanică. Un incident, zic ei, imanent naturii umane, constatăm noi. Din primele cercetări, la fața locului s-ar fi găsit o periuță de dinți cu laser trifazic: 1.verde pt. efecte speciale de libertate&etica a presei, 2. galben pentru erori se sistem la 1 și 3. infraroșu pentru proiecția surselor uzate, conform prospectului. Se pare că Hoare ar fi confundat cuvântul protecție cu proiecție. Existențialiștii își explică confuzia prin tulburările de percepție date de antecedentele victimei incidentului în consumul de experiențe psihedelice. Pentru adepții realismului capitalist cheia enigmei e prospectul, printat pare-se, la o bancă din România. Scepticii spun că pur și simplu n-ar fi trebuit să încerce să se spele cu ea pe dinți.

Cum mi-am băut libertatea de exprimare 1

Colecționez cărți de vizită. Cărți de vizită pe care scrie Gilda Popa. Gilda Popa, reporter Cotidianul – ziarul ăla frumos și deștept făcut de Rațiu care-a ajuns nepot de cumătră vitregă al lui Cațavencu. Cum care Cațavencu? Care a fost. Îl știți, ăla de-și făcuse Academie și organiza tot felul de baluri: bal mascat, bal cu proști, bal de intelectuali, bal all you can eat&drink. Mă rog, după ultimul au dat-o din bal în spital. Același spital în care nepotul de cumătră vitregă a murit de-a binelea după o scurtă agonie. În 2009, când făcea 18 ani. Trist.
Mai scot o piesă de colecție: Gilda Popa jurnalist de investigație ZIUA. Poate vi-l amintiți – ăsta e ziarul la care proba eliminatorie era vodca pe stomacul gol și creierul plin. Explicabil, că informația era pusă la macerat și regurgitată în ediția de a doua zi cu început, cuprins și încheiere. Era meserie. Cu meseriași d-ăi bătrâni care desfăcuseră la viața lor multe capote, de la Trabant la Mercedes și văzuseră cam toate tipurile de motoare, șuruburi și trasee turbină-admisie asamblate și/sau scurtcircuitate în culisele politichiei aborigene. Nițel misogini, cum le șade bine, mari amatori de poante care ar fi înroșit și gogoneaua de a doua zi dimineață, dar băieți de comitet decă știi cum să-i iei. A murit și ZIUA. 1994- 2010. N-a apucat majoratul. Făcuse la un moment dat un pui – ziarul UNU – pe care chiar nu aveți de unde să-l luați, pentru că aproape n-a existat. Dead&burried de vreo doi ani, are un mușuroi mic în marele cimitir al presei. Următoarea carte de vizită, extrasă aleator: Averea. Asta e o poveste nu doar cu final, ci cu final fericit. Fericit pentru unii care s-au prins la timp că ursulețul panda trebuie nițel lobotomizat ca să aibă succes pe piață. Așa că Averea s-a transformat din ziar pentru oameni cu bani în ziar pentru oameni cu ghiul și e cunoscut azi sub numele de Click.
Revenind mai spre zilele noastre, mai am niște cartoane frumos colorate (chiar un teanc măricel) pe care scrie Gilda Popa – reporter The Money Channel. Când am plecat de acolo, mai rămăsese o echipă de fotbal de șefi și editori-șefi și vreo doi-trei reporteri de teren dintre care vreo doi-trei erau studenți în probe. Toată lumea întreba, în șoaptă, pe toată lumea, când intră următorul sfert din salariul de acum trei luni. Și mai aproape de zilele noastre, după datarea cu izotop de carbon, s-au tipărit cărțile de vizită cu versiunea Gilda Popa – jurnalist Money Express. Acolo am ajuns să prestez cu mare aplomb în rolul de negociator-șef în echipa sindicală, moștenit de la șefii de redacție care marcaseră cauza ca fiind pierdută și se mutaseră pe alte fronturi. Am încercat, fără mare succes, să recuperez salariile restante de vreo trei luni. Dar, cum sunt un mare fan al cauzelor pierdute, m-am distrat. Am fumat pachete întregi de țigări în birourile patronilor, am băut cafeaua de protocol, m-am împrietenit cu jurista M&C Strategy, editorul revistei, și am avut ocazia să-i consolez pe Dragoș Nedelcu și pe Sorin Freciu, acționarii firmei susmenționate, care erau extrem de nefericiți că nu au bani ca să-și plătească angajații. Încă îmi mai datorează vreo 3500 de lei de astă toamnă, dar eu nu mă supăr, îi mai las, pentru că – spre deosebire de ei – prietenii care m-au împrumutat pe mine nu au pile la DNA. Eu merg pe ideea că trebuie să fii generos și să ajuți oamenii la nevoie. Cu un ban, cu o bucată de pâine, după posibilități. Se pare că ajutorul meu le-a prins tare bine, că – după ce Money Express a intrat în comă financiară, a pierdut o jumătate din echipă și s-a făcut din săptămânal lunar – a scăpat, cel puțin pe moment, de groapa comună a presei. Oricum, de atunci, colecția mea s-a mai îmbogățit cu o piesă: Gilda Popa – jurnalist de investigație Corect News. Pe care mă cam pregătesc s-o trec tot la categoria cauze pierdute după ce ziarul online a fost deconectat de la perfuzia de capital și pare să-și piardă semnele vitale. Acolo am scris câteva anchete foarte tari care s-au înecat, fără zgomot, pe fundul internetului. M-am exprimat foarte liber pe o insulă cu câșiva spectatori foarte grăbiți care nu păreau să aibă o problemă cu asta. Era cât pe ce să mai adun o carte de vizită a unei reviste care adunase o echipa mișto, din new&old school. N-a fost să fie. N-am apucat să tăiem cordonul ombilical al revistei, căci finanțatorul a decis s-o avorteze, după ce cureaua de transmisie i-a dat niște erori. Groapa comună a înghițit în doi ani 60 de ziare, a risipit 6000 de jurnaliști și încă mai e loc.
Fiecare carte de vizită (și mai am un teanc încă pe-atât în presa locală din Constanța) e un semn de carte în lungul drum prin hățișul încâlcit și sălbatic al zonei de graniță între cenzură și libertatea de exprimare. Un joc de supraviețuire psihică, fizică și morală. De uzură. Un joc fără glorie. Fără eroi. Fără concluzii definitive. Mi-am luat-o în freză de mai multe ori până să pricep asta. Prima lecție despre libertatea de exprimare mi-a servit-o SLI, directorul de atunci al Observatorului de Constanța, prin 2001-2002. Făceam reportaje și interviuri cu deținuți închiși la Poarta Albă. Printre picanterii cu violatori, rakeți pensionați pe caz de boală și femei-ucigaș mi-a picat în mână un dosar cu o rețea de trafic de mașini furate. Întâmplător, mă pricepeam să citesc dosare penale, pentru că terminasem relativ recent Dreptul. În rețea erau implicați procurori și polițiști. Am scris. A doua zi SLI m-a chemat în birou: chiar dacă ne dă bani nu mai scriem despre asta. N-am înțeles nimic. Nu-mi explicase nimeni cum merg lucrurile. Scriam cu toată implicarea și naivitatea vârstei. Eram carne de tun. Peste o săptămână eram deja responsabilă cu pagina de cultură. Aveam de umplut zilnic, singură, un cearșaf mare de ziar. Scris de mână, cu culegători, cum era la vremea aia. Aveam de lucru. Nu mai era timp de probleme existențiale. Cenzura ia multe forme, unele atât de subtile încât nu le poți arăta cu degetul. (va urma)

Neantul în plen. Mineriada postacilor

„Ne-ați ciuruit și ne-ați vândut, ne-ați ucis viitorul copiilor”, scrie, pe plămânii zdrobiți, Adrian Sobaru, electricianul de la TVR care s-a aruncat de la balconul Parlamentului, strivind în cădere discursul de lemn al lui Boc. „Cineva trebuia s-o facă”, articulează omul cu suflarea retezată de impact către parlamentarii îngroziți, strânși buluc la locul „accidentului”. „Libertate!”, strigă câteva mai târziu pe targa SMURD. Da, cineva trebuia s-o facă. Așa cum a făcut-o pietonul cu sacoșe în fața tancurilor de la Tiananmen. Acolo, în piața din Beijing, motoarele tancurilor s-au oprit, pe rând, intrând într-un dialog al tăcerii cu omul cu sacoșe. Scena a făcut ocolul lumii. Este unul dintre cele mai puternice simboluri ale secolului XX. Bărbatul a fost luat pe sus și, se pare, executat câteva zile mai târziu. Sobaru nu va fi executat. Nu fizic, ci simbolic, așa cum s-a întâmplat cu Cristina Anghel, profesoara care a stat în greva foamei timp de 70 de zile. Gestul ei a fost aruncat în derizoriu și irosit. Așa se întâmplă și cu cel al lui Sobaru. Valoarea de protest extrem a mesajului său trebuie anihilată. „Avea probleme personale”, spune conducerea TVR despre Sobaru. „Posturile TV au obligaţia să evite prezentarea imaginilor şocante”, avertizează cu maximă celeritate CNA-ul. „E un gest izolat”, spune un oficial PDL. Reacţia cinică a unor parlamentari din sală nu e însă sancţionată de CNA. „Nu sunt şocat, sunt furios. Sunt şocat parţial de reacţia unor oameni politici de aici din ţară. S-au strâns ca şi cum ar fi făcut o poză de grup (...) Mă uit însă la reacţia reprezentanţilor puterii... Uitaţi-vă cum se bagă sub camerele de luat vederi să-i filmaţi dumneavoastră, că au participat la eveniment. Parcă ar fi o vânătoare”, spune un parlamentar PNL în fața căruia, la distanță de doi metri, s-a derulat toată scena.
La Tiananmen motoarele blindatelor s-au oprit în fața sacoșelor. Nimeni nu a îndrăznit să spună despre omul care a oprit tancurile că ar avea „probleme personale” sau că s-ar fi pretat la un „gest izolat”. La București, blindatele au mers mai departe. Nici nu au terminat bine femeile de serviciu să spele sângele împrăștiat pe spătarele scaunelor de parlamentar și pe podeaua sălii de plen, că parlamentarii PDL și-au reluat activitatea. Practic, gestul lui Sobaru le-a ușurat sarcina de a respinge moțiunea de cenzură pe legea salarizării dorită de FMI, pentru că parlamentarii din Opoziție s-au retras din sala de ședințe. S-au numărat voturile fără dezbatere. Zero pentru, zero contra. Un zero care va intra în istoria ideilor periculoase. Nimicul în plen.
În paralel a fost activată artileria de postaci portocalii pe toate site-urile care au prezentat știrea. O mineriadă furibundă, pe alocuri dementă, de ciomege verbale s-a abătut asupra omului strivit de podeaua Parlamentului. Reproduc unele dintre cele mai șocante comentarii pe care le-am reținut:
„Oare cand va trece Romania la capitalism? daca as sta in nadejdea Statului, as stepta 1000 ani; ala care s-a aruncat trebuie lasat sa m.o.a.r.a, sa ii dispara urmasii; poate ca un al 2-lea job i-ar fi adus bunastarea de care are nevoie; e criza peste tot in lume, iar unii aleg sa se arunce de la balcon; e tare, nu? la fel de i.d.i.o.t. .cum a fost Mircea Badea cand a injurat-o pe udrea; bv lui ca injurat-o dar sa o faca inteligent; acum plateste propria lui p.r.o.s.t.i.e.” (visio, pe siteul Mediafax)
„eu sunt curios cu cat l-au platit pe gigel ala sa se arunce. e clar ca a fost un gest premeditat, daca avea tricoul ala pe el, e clar ca nu e nebun, stia ca daca pateste ceva nu va mai putea sa-si intretina familia... deci? cu cat l-au platit?” (pehash, pe site-ul Hotnews)
„Evenimentul nu are nimic de a face cu actuala guvernare . E un caz in care omul a devenit deprimat, si intr-un moment de nebunie s-a aruncat” (ciprian, siteul Hotnews)
„Omul asta e victima indoctrinarii TV” Cristi (siteul Hotnews)
„Pentru fraierul care s-a aruncat pentru buget ii spun sa mearga o luna sa traiasca in India si o sa-si dea seama ca aici traieste super bine!! Si daca nu o sa se mai uite la antene sau irealitati o sa poata sa-si foloseasca si singur creierul spalat acum de voiculescu si vantu” (dan, siteul Hotnews)
„Presupun ca acest om este o victima a veninului turnat prin ecranele televizoarelor.Cred ca ar fi necesara o analiza sociologica privind influenta nociva a emisiunilor tv asupra sanatatii psihice a privitorilor” (anonim, Hotnews)
„Ma intreb cine l-a platit sa faca stupizenia asta” (sigurros, siteul Hotnews)
„Cine stie cine l-a pus sa sara si daca nu cumva i-au dat si o gramada de bani” (anonim, Hotnews)

Baconschi, branduit de Guvernul Merkel pentru Cotroceni

Soldul Germaniei pare sa fi intrat in jocul de poker politic, ca asul din maneca lui Basescu. Care ii asigura bunavointa Guvernului Federal, cu conditia sa ramana in maneca. Miza? Viitorul mandat de presedinte. Cartile? Ministrul de Externe Teodor Baconschi, dorit de Basescu drept succesor la Cotroceni, este sustinut fatis de Fundatia oficiala a crestin-democratilor lui Merkel, Konrad Adenauer Stiftung (KAS). Nu direct ca prezidentiabil, ci in calitate de lider al proaspat-infiintatei Fundatii Crestin Democrate, astfel incat relatia sa para platonica, la nivel de doctrina.KAS pompeaza deja credibilitate in imaginea lui Baconschi, branduit pentru cursa electorala ca un fin intelectual „crestin democrat”. Potrivit unor surse apropiate MAE, KAS nu ar pompa doar credibilitate, ci si fonduri in conturile fundatiei lui Baconschi.

Scenariul unei posibile implicari a Guvernului Federal in sustinerea planurilor lui Traian Basescu pentru a-si asigura succesiunea la Cotroceni este completat de ultimele evenimente legate de activitatea de culise a comisiei infiintate ad-hoc de Banca Nationala pentru studiul chestiunii creantei. La inceputul saptamanii trecute, Virgil Stoenescu, membru in Consiliul de administratie al BNR, l-a contactat pe Radu Golban – cercetatorul care a descoperit si studiat problema datoriei Germaniei - si l-a anuntat ca „pisica” soldului a fost pasata, spre cercetare, in curtea lui Baconschi, la Ministerul Afacerilor Externe. O modalitate prin care BNR s-a descarcat „elegant” de subiect, fara sa-si asume vreo raspundere.

Unde a ajuns "pisica" de pe acoperisul fierbinte si cat de fierbinte e acoperisul Baconschi - crestin democratie - fundatiile germane de partid aflati de aici.

20 de ani fără tata. Tata vs Culegerea Albastră.

Era temută, respectată și urâtă sincer la sfârșitul anilor 80, când prestam, nițel cam indolent după gusturile tatei, în purgatoriul călduț al gimnaziului. Toate drumurile către liceu treceau prin Culegerea Albastră. Ne luam cu toții la trântă, în mare taină, cu nesfârșitele șiruri de ecuații care se încăpățânau să rămână nedeslușite în vârful penițelor chinezești încovoiate de atâta efort. Victoriile erau trâmbițate neapărat triumfător la școală, unde câte un „ți-a IEȘIT rezultatul la 123?” te umilea definitiv vreme de o pauză. Înfrângerile ni le doseam cu iscusință. Visam ore întregi în cămăruța mea cu pereți roz de pe strada Energiei cu nasul proptit între grămezile de litere și cifre din paginile criptice. Obligatoriu mă apuca visatul la orele suplimentare de matematică. Și culegerea mea albastră era ca un covoraș magic certat cu gravitația. Aterizarea venea brusc, odată cu scârțâitul ușii de la intrare. Era tata. Avea să mănânce, să sporovăiască nițel cu mama, poate să vadă ce mai e la bulgari, după care trebuia să-i prezint gloriosul raport: care-i scorul cu Culegerea Albastră. Începea numărătoarea inversă și trebuia să trec la atac neîntârziat. Înșfăcam în grabă penița abandonată pe câmpul de luptă și treceam la măcelărit coloanele de x, y și zet cu o ferocitate de nerecunoscut. Dar nu se dădeau eliminate. La momentul adevărului, cu penița frântă și cu coada între picioare mă prezint, fără elan ca de obicei, la tata. Dincolo de ochelarii cu ramă groasă mă întâmpină privirea severă, brăzdată când și când de ceva între un licăr șăgalnic și un luciu trecător al lentilei. Vinovăția mă însoțește tăcut, ca un moș crăciun care și-a pierdut barba. Tata își muta privirea severă spre infanteria de x, y și zet care rămâne, sfidător, în picioare. Câteva minute de tăcere, cât un lecanoșdeța și licărul șăgalnic ia în stăpânire ferestrele cu ramă groasă. Problema era formulată greșit. Tata făcuse ordine în sistemul de ecuații, iar îndărătnicele șiruri de x, y și zet își luau, respectuos, la revedere de la noi, lăsând în urmă rezultatul corect de la finalul culegerii. Nicio marseilleză n-ar fi putut zugrăvi simțământul de triumf care m-a copleșit. Tata umilise Culegerea Albastră. Și eu eram în echipă cu el. Învinsesem sistemul. Negasem autoritatea.
Aveam să port în mine această victorie peste ani. Scrisă cu acul în colțul ochiului, cum spune Șeherezada în una din cele o mie și una de nopți. A fost suficient să știu că o problemă poate fi formulată greșit. Și am privit lumea altfel.

Razboiul celor 19 miliarde de euro

Mai multe institutii financiare internationale au inaintat Guvernului, pe 10 noiembrie, o oferta de un miliard de euro pentru achizitionarea datoriei istorice a Germaniei catre Romania, estimata la circa 19 miliarde de euro. Propunerea redeschide dosarul creantei, dupa ce autoritatile romane au instituit codul tacerii asupra subiectului, sub pretextul ca in arhivele din Romania nu s-au descoperit documente care sa ateste o astfel de datorie. In culisele tacerii institutionale s-ar putea ascunde insa realitati socante: scenariul unui pact secret Basescu - Merkel si/sau varianta unei cesiuni a creantei catre entitati private, mutare ce ar putea permite „scurgerea” unor comisioane direct in buzunarele inaltilor functionari din ministerele cu putere de decizie in cazul recuperarii creantelor externe. O ordonanta de urgenta publicata spre sfarsitul lui octombrie intareste o astfel de ipoteza. Radu Golban, cel care a descoperit creanta, s-a trezit brusc intr-o Romanie kafkiana, inconjurat de intrigi incalcite. Functionari din Guvern, Presedintie si BNR, vanatori de comori, jurnalisti, fosti revolutionari - toti l-au scotocit de „cheia” comorii, dupa care i-au inchis usa in nas. Fara explicatii.

Ancheta cap-coada aici.


SINOPSIS: Un cercetator constata ca, acum vreo 70 de ani, Germania a mancat si-a baut de vreo 4 miliarde de euro in contul Romaniei, fara sa plateasca nota. Nota s-a pastrat, mancarea si bautura s-au consumat, dobanzile au curs, datoria a ajuns la peste 19 miliarde de euro.
Guvernul roman vede nota, ridica din umeri: povesti de razboi. Cercetatorul insista. Presa insista. Dilema persista. Autoritatile romane se fac ca lucreaza: nu gasim nota la noi in chitantier. Parlamentarii germani de stanga trag de maneca Guvernul Federal: ce facem cu nota? Cercetatorul mai verifica chitantierul de la nemti. Nota e scrisa negru pe alb la Banca Reglementelor de la Basel.
Povestea se complica. Serviciile germane dau semne de iritare. Apare in scena un personaj, parte ONG-ist, parte om de afaceri, cu ceva pile la Moscova si cu antecedente in recuperarea tezaurului de la rusi. Omul s-a imprietenit cu cercetatorul si s-a convins ca treaba-i serioasa. In paralel, face niste calcule si niste planuri, cu care cercetatorul nu e intotdeauna la curent. In cele din urma vine cu o idee: nota pierduta trebuie sa fie in arhivele CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat de URSS in 1949, cu rolul declarat de a stimula comertul dintre tarile din blocul estic). Care vra sa zica la rusi, care s-au oferit s-o pastreze ei, prin anii 50’, pe vremea cand faceam afaceri banoase impreuna. Teoriile il socheaza pe cercetator, care nu intelege ce cauta Rusia in toata afacerea.
ONG-istul ştie nişte baieti prietenoşi care se pricep sa recupereze note ratacite si care s-ar baga sa ne ajute. Guvernantii ciulesc urechile: deci cascavalul poate fi feliat. Tentant, dar e un joc cam periculos. Se abtin cu greu sa intinda mana. BNR, titularul chitantiei, isi pastreaza sobrietatea. Dilema persista. La Cotroceni apar niste tineri cu ochi albastri, care dau semne ca romanii au cam exagerat cu gluma. Se joaca aiurea cu focul si Romania nu a implinit PIB-ul legal de economie matura. Dovada ca s-a intors la tutorele FMI, ca sa ii faca educatie economica. Nu stam bine in UE? Nu vrem Schengen?

Mingea e la Cotroceni. Se fac jocurile.

Intre timp curg comunicarile oficiale catre presa si ONG-isti: nu stim, n-am vazut, nu credem, mai vedem. Cercetatorul este invitat la o televiziune prietena a Cotroceniului sa dea noi amanunte. In culise, autoritatile se framanta: sa-l luam sa ne consilieze, sa nu-l luam... Germania da noi semne de nervozitate. Guvernul Federal raspunde sec interpelarii din Bundestag: Romania a facut cinste cu mancarea si cu bautura, a semnat ca plateste nota, caz inchis. Cercetatorul insista: Romania a facut cinste in razboi la o alta masa, masa asta e pe bani. Argumenteaza cu Tratatul de pace de la Paris din 1947, unde scrie clar: „cu exceptia”. Guvernantii isi fac planuri: poate putem conta pe baietii aia prietenosi care ar vrea sa ne ajute... Spunem ca Germania, dar ne alegem si noi cu ceva.
Cercetatorul e in plus, in orice scenariu. Ar putea strica totul. Este trimis acasa, in Elvetia. BNR il consoleaza parinteste: ramanem prieteni. De la Bucuresti pornesc semnale catre Berlin: respect, am facut cinste. Ca de la un PIB de 115 miliarde de euro la un PIB de 2,22 trilioane de euro. PIB-ul Romaniei multiplicat de vreo 20 de ori. Sa va fie de bine.
Notele oficiale care ies din ministere capata brusc claritate: datoria NU exista. BNR-ul o lasa in coada de peşte: cautati in arhivele BCR, se pare ca austriecii de la Erste care au cumparat banca s-au ales si cu niscaiva documente de interes national. Sau scotociti pe la Arhivele Nationale, daca aveti timp. Cercetatorul continua sa trimita catre BNR fotocopii dupa documentele aflate in arhivele de la Basel. BNR ii da ignore. Cancelarul german aterizeaza triumfal la Bucuresti. Cere dreptate: sa fie platite notele restante catre firmele nemtesti care fac afaceri cu statul roman. Sa se restituie proprietatile germanilor preluate abuziv de regimul comunist. Premierul si Presedintele inghit in sec si dau asigurari ca se va face dreptate. Cancelarul pleaca.

Problema devine o chestiune privata. Ajunge inapoi, la Guvern

Guvernul avea pe teava, chiar in momentul vizitei cancelarului german, o ordonanta de urgenta prin care trece nota virtuala, nota pierduta, din buzunarul mai indepartat al Fondului Proprietatea in buzunarele interioare ale bugetului. E mai la indemana. La doar doua saptamani de la vizita, ordonanta e in Monitorul Oficial. Doua saptamani de la publicarea OUG, pe 10 noiembrie, baietii prietenosi sar cu o oferta de cumparare a notei ratacite. Oferta e intermediata de aceeasi persoana care a fost cap de afis acum cativa ani cand cu recuperarea tezaurului de la rusi. Guvernantii nu sunt convinsi ca propunerea e serioasa. Mai trece o saptamana, iar pe masa Ministerului de Finante si la secretariatul general al Guvernului apare o noua oferta. De data asta foarte concreta: un miliard de euro avans, la buget, fara dobanzi, fara comisioane (mai putin comisioanele intermediarului, ministrilor si ale echipelor semnatare, care nu se pun la socoteala, se subinteleg in situatiile de acest gen).
Dupa avans, „mai vedem noi”. Uneori, „mai vedem noi” inseamna „mai nimic”. De data asta, tacerea din jurul subiectului devine impenetrabila. Toate personajele care au avut acces la culisele povestii raspund sec, pasand problema de la o institutie la alta. Intermediarul se plange ca oferta financiara pe care a depus-o nu este luata in seama nici la Guvern si nici la Finante. De ce? Functionarii analizeaza atent cascavalul cu un ochi la Palatul Victoria si cu unul la Cotroceni, insa semnalul mult-asteptat al Presedintelui intarzie. Foamea devine insuportabila. Specialistii dau tarcoale cascavalului si analizeaza cum sa-l demonteze de pe suportul contractual pe care a venit: ar putea ascunde o capcana. Ar putea declansa o pocnitoare care sa explodeze chiar in cabinetul Cancelarului. Care, se stie, nu prea are simtul umorului. Se fac masuratori. Apare al treilea scenariu: statul roman se face ca ploua, in sensul ca nu a recunoscut creanta si nici nu a trimis direct recuperatorii pe capul Germaniei, in timp ce societatea civila castiga in instanta dreptul sa se spele pe cap cu creanta. De 19 miliarde de euro.
GENERIC
TO BE CONTINUED

Mircea Eliade - "Pilotii orbi"

Parcă îmi vine să cred că ipochimenii s-au tot reîncarnat pe-aci pentru că n-au găsit un teren așa lipsit de anticorpi pentru prostie, lăcomie și incompetență în altă parte. Na, că ai noștri sunt mai faliți ca ai lor.

Doamnelor și domnilor, de la Mircea Eliade zicere [articol publicat in ziarul `Vremea', 1937] Tonul e cam naționalist, firește, dar în vremile astea de restriște nu strică o astfel de lectură.


"Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine "puterea" politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea - dupã marea victorie finalã - sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 - lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) - dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã - luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob - elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea - toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile - si sunt înghititi de popoare vecine.


Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã "puterea". Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. [.]

Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor - care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi.


Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã "tinem la bãuturã", iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã - instinctul statal - nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri. Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor - putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.


Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !

"Mergeti cu bine, cu sanatate, în vremurile care vor veni!" (urare getica
straveche)"

Al șaselea simț

Când formulele tradiționale de business încep să dea erori, cineva trebuie să-și asume riscul de a porni în căutarea unei noi soluții. Cum? Tehnicile împrumutate din teatru ar putea ghida top-managerii în căutarea noii ”pietre filosofale” a leadershipului.

si in Money Express


”Ce facem aici nu e neapărat teatru și nu e neapărat leadership, e o zonă de tangență, de interferență între cele două”, explică regizorul Dan Vasile, chiar înainte de a intra în rolul de maestru de ceremonii pentru cei șapte ”top executive” care au acceptat invitația la neobișnuitul curs de trainining, la mansarda clubului Cafepedia din Romană. |n esență, adaugă el în timp ce reevaluează din ochi, cu un aer ușor nemulțumit, ultimele detalii legate de scena de lucru, workshopul le propune managerilor să exploreze lumea, prin teatru, dincolo de setul de reguli rigide impuse de rolurile lor socio-profesionale: așa trebuie, așa se fac lucrurile. Iar dincolo se află o calitate umană fragilă, impalpabilă și greu de obiectivat. ”Noi propunem repunerea în linie a omului cu intuiția, cu el însuși”, intervine Adriana Boșcănici, managing partner la Trainart și inițiatorul proiectului, convinsă că această ofertă, aparent destul de neserioasă din perspectiva unui om îngropat în task-uri concrete, a stârnit interesul managerilor. {i nu este prea departe de adevăr. ”Pericol major și incertitudine maximă”, așa caracteriza Eugen Voicu, președintele Aviva Investors, în aprilie 2009, mediul de afaceri din România, într-o dezbatere online pe tema leadershipului de criză. ”Orice se bazează pe planificare nu poate funcționa într-un mediu imprevizibil” intervenea, la aceeași dezbatere, Adrian Stanciu, consultant și partener în Human Synergistics România, cofondator Ascendis. Vorbind din perspectiva unui manager, Stanciu mai spune că acolo unde singura siguranță e nesiguranța, cel mai important lucru este ”să renunțăm la reflexul de a trăi în medii sigure și previzibile, să învățăm să tratăm incertitudinea ca pe un fel de a trăi și de a găsi oportunități în mijlocul haosului”. Or, tocmai asta propune teatrul. Motivul pentru care cei șapte top-manageri și-au abandonat, pentru trei ore, agendele supraîncărcate de lucru, ar putea fi tocmai instinctul de a căuta ”ceva” care să-i ghideze emoțional în plin haos. ”Ceea ce vom experimenta aici e work in progress. E fresh&squezze”, spune Dan Vasile, care explică faptul că a pregătit un set de exerciții și de prezentări pentru training, însă le va asambla ”live”, în funcție de reacția și de energia auditoriului. ”Ne dăm voie să ne lăsăm surprinși de modul în care evoluează workshopul”, își asumă regizorul propriul său factor de incertitudine.

JOCUL DE CULISE. |n camera alăturată ”scenei”, la mansarda Cafepedia au sosit deja patru invitați. |n ordinea intrării în ”culise”, s-au așezat pe canapeaua comodă, decorată cu multe perne, Mirela Palade, director general adjunct al Transfond, unul dintre cei mai importanți furnizori de servicii financiare, Constantin Iordache, Country President Securitas Services România, divizie a liderului mondial în servicii de securitate, Securitas AB, Laura Arghirescu, CEO al diviziilor de real estate, afaceri și servicii din grupul RTC Holding și Florentina Taudor, Executive Manager la Suport Colect, firma de recuperări creanțe din grupul austriac Erste via BCR. Deși spațiul inspiră relaxare, atmosfera este înghețată: managerii butonează febril la smartphone-urile de care nu se pot desprinde nici cu zece minute înainte de a fi invitați să lase la ușă rolul de CEO. Mirela Palade întreabă, cu un aer neliniștit, de programul cursului. Există un draft pe care i-l oferă Iordache de la Securitas. Directorul Transfond îl studiază cu atenție în tăcerea generală. Monotonia e întreruptă de apariția unui nou personaj: Sergiu Neguț, Deputy General Manager la Centrul Medical Unirea își face intrarea, salutând lumea cu un tonus molipsitor și cu câteva replici vesele. Oferă tuturor cărți de vizită, declanșând, ca la un semn, sesiunea obligatorie de networking. Scurtul episod de socializare nu reușește să spargă gheața. Tăcerea care nivelează iar atmosfera este întreruptă de Marius Dan, proprietarul start-up-ului ”Measure and Go”, care vine cu răsuflarea tăiată de cursa în caniculă, declanșată de veșnic problematica parcare. {i de imperioasa primă poruncă în business: ”Să nu întârzii”. |n ultimul moment, chiar când regizorul invită pe toată lumea în ”scenă”, apare și Antoaneta Curteanu, CEO Unicredit Leasing. Echipa este completă, iar jocul de improvizație poate să înceapă.

FRESH&SQUEZZE. După ce invitații se așază pe scaunele dispuse în semicerc în fața unei mici scene, regizorul explică primul exercițiu de improvizație. Cere tuturor să își deseneze conturul palmei pe o coală de hârtie, prilej pentru toată lumea să caute câte un suport: perete, agendă sau minibar, care să permită o astfel de operațiune. Degetele capătă câte un sens existențial, după ce fiecare scrie pe coală cine este, ce face, ce voia să fie când era mic, unde se vede peste 10 ani, ceva OK despre sine - o calitate și ceva mai puțin OK, un lucru pe care ar dori să-l schimbe. Managerii sunt încă reținuți la invitația de a ieși ”la tablă” cu desenul, ca să-l prezinte, însă, odată ce apare primul voluntar, atmosfera se destinde. Ies la iveală aspirații amuzante, prin asocierea cu rolul de CEO: macaragiu, astronom, chirurg, om de știință, preot, pilot de avion. Fiecare apreciază câte o altă calitate la sine: optimist, perseverent, înțelegător, vesel, dar ”serios atunci când sunt vesel”, empatic. La ”ce ar schimba” însă, se suprapun câteva degete: mai multă răbdare, mai multă răbdare, mai multă răbdare.
Pe măsură ce trece timpul, participanții devin mai deschiși și mai dezinvolți. Fac glume. Povestesc. Interacționează. Contractul propus de regizor în etapa următoare - așteptări vs contribuțiile fiecăruia la workshop - începe să funcționeze. Dan Vasile citește lista finală, expusă pe un copac desenat pe tablă. Managerii vor să învețe să facă ”un mai bun slalom printre emoții și clișee”, să descopere despre sine ”ceva ce nu știam” (se râde înfundat), ”să conving mai ușor, să influențez”, ”orice fel de learning”, ”experiențele voastre”. La contribuții, afirmația unuia dintre executive că ”fac orice” stârnește hohote de râs. Ceilalți, mai puțin generoși, pun la bătaie experiențele proprii, entuziasm și deschidere.

EU, CEO. TU? Discuția despre limite și răbdare revine și se aprofundează la dezbaterea regulilor elementare de igienă relațională, enunțate de psihosociologul francez Jaques Salome. Dan Vasile exemplifică ideea de relație printr-o eșarfă pe care i-o întinde Antoanetei Curteanu. Aceleași persoane pot comunica prin mai multe tipuri de relații: personale, de business, de familie. ”Eșarfa care ne poate apropia până la o distanță peste limita de confort”, rememorează ulterior episodul managerul Unicredit Leasing, ”adică dincolo de jumătate, mi-a arătat o noua perspectivă asupra ideii de relație”.
”Vorbește cu celălalt, nu despre celălalt”, este una dintre regulile de comunicare și presupune răbdarea de a asculta. ”Dar dacă îți spune bla-blauri?”, zâmbește sceptic Constantin Iordache, care dă de înțeles că nu ai timp să-i asculți pe toți angajații care îți solicită atenția. Dealtfel, top-managerii sunt expuși stresului emoțional generat de măsurile nepopulare pe care sunt nevoiți să le ia, dar și de ritmul amețitor în care trebuie să ia decizii. Igiena relațională ar trebui să ajute la repunerea în echilibru a emoțiilor disonante. Constantin Iordache vorbește, într-un interviu ulterior workshop-ului, despre faptul că încearcă să facă concedieri într-o manieră cât mai umană: ”cineva a spus despre mine că sunt prea sufletist”, spune el, ”dar țin la oameni”. {i Laura Arghirescu, CEO în grupul RTC Holding marcat deja de două insolvențe – cea a Diverta și TCE Logistică, a resimțit tensiunile interne generate de măsurile drastice legate de micșorări de salarii, restructurări sau renunțarea la incentive-uri. Din exterior, stresul a venit din relația cu partenerii de afaceri care ”trăgeau de termenele de plată”. |n ambele cazuri, relațiile care au rezistat s-au consolidat, iar la cele dificile s-a renunțat. E un context tulbure, în care singurul tool de motivare e relația pe care o construiești cu echipa, reflectează managerul RTC Holding. Discuția se repliază la regula ”asumă-ti diferența”, iar managerii se pun de acord că angajații evită să vină cu propuneri inovative de teamă să ”nu iasă în față” și să nu fie obligați să-și asume integral punerea în practică a ideilor revoluționare. Aici conversația converge către ”punctul nevralgic”: asumarea riscului și ieșirea din starea de confort dată de practicile tradiționale în afaceri, funcționale într-un mediu de normalitate, dar depășite în ”noua dezordine de business”.

DANSAND CU RISCUL. ”Toate experiențele spun că înveți doar în dezechilibru”, spune regizorul, explicând că toate exercițiile de improvizație pe care pe care le va propune în timpul cursului vorbesc despre aruncarea în dezechilibru, cu scopul de a sparge limitele confortului. ”Confortul uniformizează, te face să mergi în cerc”, continuă el, ”generează o serie de acțiuni care duc la același rezultat”. Or, despre asta e teatrul. ”Aruncați-vă în dezechilibru, pentru că în joc nu se poate întâmpla nimic rău. E ceea ce fac actorii”. Dar ce fac managerii? |n lumea reală, îți trebuie intuiție, încredere, curaj, curaj și iar curaj ca să arunci o organizație de mari dimensiuni în dezechilibru, pentru a o reașeza la un alt nivel de echilibru, mai adaptat momentului. Unui Executive, bombardat, fără oprire, de probleme care nu suportă amânare, îi este extrem de greu să construiască pe o nouă direcție. ”Fiecare situație care se ivește în business trebuie tratată ca numărul unu. Criza te face să dai importanță mai multor lucruri”, spune Constantin Iordache de la Securitas. ”Am avut de-a face cu situații în care oameni aflați într-un contratimp evident față de realitatea crizei”, povestește Antoaneta Curteanu despre starea de asediu în care se află un CEO, ”refuzau să recunoască faptul că trebuie să schimbe ceva”. Rolul pe care și l-a asumat managerul Unicredit, a fost acela de a le arăta ”realitatea crudă din jur” și de a-i ajuta să o depășească. ”Cea mai tensionata situație”, povestește și Laura Arghirescu ”a fost legată de restructurare”. Executivul RTC Holding a fost nevoit să redimensioneze linii de business sau chiar să renunțe la unele dintre, ele doar pentru ”simplul fapt că rezultatele erau pe termen destul de lung si alocarea resurselor se facea strict pentru susținerea business-ului”. Acolo unde vorbești de supraviețuire, poți risca o schimbare? Adrian Stanciu de la Human Synergistics România crede că e obligatoriu: trebuie să-ți înțelegi pierderile și să vezi cât timp poți rezista la aceste pierderi. Apoi să începi să încerci lucruri noi, diferite, până dai peste un model de lucru care merge și ”să speri că asta se va întampla înainte să sune orologiul”.



Ieşirea din scenă

Curiozitatea a fost, pentru majoritatea top-managerilor, mobilul participării la trainingul organizat de Trainart. Dar fiecare a plecat ”de pe scenă” cu lucruri diferite.

EPISODUL-CHEIE. Exerciţiul cu eşarfa, răspunde Antoaneta Curteanu. ”Mi-a dat o nouă perspectivă asupra ideii de relaţie şi a distanţei de confort în relaţie”, explică managerul Unicredit Leasing. ”Exemplul cu situaţiile neprevăzute care pot încurca actorul”, spune Marius Dan, care a reţinut lecţia reacţiei spontane. Trainerul. Spontaneitatea lui. Capacitatea de a ţine audienţa conectată, răspunde fără ezitare Mirela Palade. Exerciţiul de cunoaştere, care a fost inedit, în opinia lui Constantin Iordache.

TRANSFER. Ce ar împrumuta un CEO de la un om de teatru? Mirela Palade ar importa spontaneitatea şi autocontrolul, Antoaneta Curteanu capacitatea de concentrare în faţa unei audienţe critice, Laura Arghirescu creativitatea şi libertatea. Iordache ar vrea să aibă capacitatea de a transmite clar, empatic, un mesaj care să ajungă nealterat la receptor. Iar Marius Dan ar împrumuta instinctul de a genera, spontan, un plan B în situaţii neprevăzute.

LEARNING. Tehnicile împrumutate din teatru îţi pot descătuşa forţe interioare creative, crede Curteanu, pe care să le foloseşti în
fundamentarea unor decizii importante, într-o periodă în care nesiguranţa şi disconfortul sunt regula. |nvăţarea din experienţa altora, pe care teatrul o oferă mai mult decât alt vehicol de cunoaştere, e tipul de învăţare cel mai bine asimilat, spune Mirela Palade.

Noul black în business: Filosofii

Lucrează în banking, industria auto sau în afaceri IT, dar au în comun două lucruri esențiale: au studiat filosofia și operează cu informații vitale din inima business-ului.

și în Money Express, cu mici ajustări


“Rolul meu este acela de a asigura echilibrul între toate exigențele: ale BNR-ului, cele juridice, exigențele interne ale băncii, ale clienților ale riscului și ale operațiunilor”. Iată o replică pe care doar un efort major de imaginație ar putea-o atribui unui proaspăt absolvent de filosofie. Este modul în care își definește sfera de competențe în interiorul celei mai mari bănci România Răzvan Petria, proiectant de produse bancare pentru clienți corporate la BCR. Și singurul filosof cu acte în regulă care ocupă un astfel de post în România. Pare surprinzător, dar mecanismele de gândire deprinse în Facultatea de Filosofie a Universității București sunt calitățile care au făcut diferența la interviul de angajare. “L-am angajat pentru că era analitic. Știa să pună întrebările care contează”, spune Andra Topan, Managerul Diviziei de Suport si Dezvoltare Produse Corporate. “Nu a contat că nu absolvise ASE-ul. Nici nu l-am întrebat”, adaugă actuala șefă a filosofului bancher. Acum, Răzvan Petria concepe soluții de finanțare pentru cei mai importanți clienți ai băncii: companiile cu cifre de afaceri de peste un milion de euro. Lucrează cu informații de prim rang din bucătăria băncii.


DE LA RECEPTOR LA EMIȚĂTOR


Tânărul absolvent de filosofie a intrat în echipa BCR încă din timpul facultății, pe un job la departamentul de call-center. |și aduce aminte că, pentru a fi admis pe acel post, a dat un examen complex, care a durat trei ore. “Mă dureau degetele după ce am pus pixul jos”. Și-a dorit să rămână în bancă și după ce a susținut examenul de licență. Munca sa era o provocare continuă pentru o minte dinamică: clienții îi ridicau zilnic mingea la fileu cu noi probleme. După un an la call-center, terminologia financiar-bancară îi era deja familiară. A aplicat pentru un alt post, ceva mai complex, în BCR. Acesta a fost momentul când a dat interviul cu Andra Topan, actualul său șef ierarhic. “A intuit că m-am format în zona filosofiei », povestește Răzvan. Urmarea? Andra Topan i-a propus un job mai complex și mai creativ decât cel pentru care candidase inițial : acela de manager de produse financiar bancare. « Mi-a spus că profilul meu s-ar potrivi mult mai bine pentru partea de dezvoltare de produse corporate », adaugă Răzvan. Tânărul filosof era implicat astfel într-un proces important de schimbare în activitatea BCR. Chiar atunci când își prelua noul birou de manager de produs, banca implementa o inițiativă foarte importantă la nivel de linie corporate : trecea de la o abordare unică a clienților la una personalizată, pe categorii de firme. « Lucrăm cu clienți foarte importanți pentru bancă și e important ca relația cu ei să fie cât mai strânsă », explică Răzvan Petria.

SĂ BANKING CU KARL POPPER



Dar cum se descurcă un filosof în “meandrele concretului” dintr-o bancă? Nu este o incompatibilitate atât de mare între cele două domenii, ne asigură Răzvan Petria.

“Românii au impresia că filosofia e ceva foarte speculativ care nu are nicio legătură cu rigoarea”, spune el. “Or nimic nu e mai fals”. Filosofia analitică, care se studiază la facultatea de Filosofie din București, impune, în primul rând, rigoare în gândire și un recurs permanent la argumente. “La seminarii nu există preconcepția că profesorul are dreptate”, spune Petria. Profesorii îi instigă pe studenți să ajungă, cu propriile instrumente de raționament la o concluzie. Câștigătorul unei dispute este întotdeauna cel care aduce o argumentație mai bună. “Esența studiului filosofiei este faptul că te îndrumă către o problematizare continuă”, adaugă tânărul bancher. Acest tip de gândire critică se corelează foarte bine cu rigorile unui job în bancă. “Capacitatea de a examina critic orice idee poate fi una dintre aptitudinile de bază ale unui bancher”, crede Petria. Și, pentru a-și susține ideea, invocă teoria falsificării a filosofului englez Karl Popper, care denunță natura relativă a adevărului științific. |n esență, teoria spune că nu există un adevăr absolut și valabil pentru toate timpurile și că orice adevăr poate fi “upgradat” în funcție de evoluția unor evenimente. Se pot emite, cel mult, prezumții sau ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată până când este invalidată. “Cred că putem aplica teoria și sistemului financiar bancar, dar și celui economic”, explică Răzvan Petria. Spre exemplu, adevărul “creșterii economice continue” pe care s-a bazat, în mare parte, activitatea bancară din România, s-a schimbat. A fost nevoie de o adaptare la o nouă realitate. E un context în care activitatea unui bancher ar trebui să urmeze calea unei căutări continue pe un drum critic. In extenso, putem afirma că principiul libertanismului și a minimei intervenții în piață, ridicat la rang de lege economică funamentală înainte de criză, este perimat la ora actuală. Și lasă locul unui alt adevăr: cel al intruziunii controlate a statului pe piață. “Și probabil că viitorul ne rezervă alte surprize”, își încheie argumentația tânărul bancher.


VÂNĂTORII DE PROBLEME

Dacă angajarea absolvenților de filosofie în core-banking nu este încă un trend în România, nu același lucru se poate spune despre recrutarea analiștilor de business din rândul tinerilor filosofi. “Sunt destui dintre cei care au absolvit în ultimii ani și care au deja cariere interesante în acest domeniu”, spune Emanuel Socaciu, lector la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București. Justificarea acestei tendințe, explică profesorul, este că studiul filosofiei îi obișnuiește să identifice riguros probleme, să vadă procesele în mod dinamic și să exploreze consecințele unor scenarii alternative. Exact ceea ce i se cere unui bun analist de business. Este cazul Cătălinei Ion, care lucrează ca Business Process Analyst la Renault Technologie Roumanie, cel mai mare centru de inginerie al Renault din afara Franţei. Cătălina a absolvit Filosofia în București, acum patru ani. O pasionează viziunea libertariană a lui Robert Nozick din teoria sa a dreptății ca îndreptățire de a deține resurse, bunuri. Și-ar fi dorit să rămână în mediul academic, în cercetare. A optat, totuși, să intre în lumea dură a business-ului și să părăsească acea “Castalia” a jocului cu mărgele de sticlă, lumea spiritului pur despre care vorbea Herman Hesse în romanul său. Cătălina este o prezență aparent fragilă, o impresie care începe să se risipească pe măsură ce începe să vorbească despre rolul său în core-business-ul Renault Technologie. Jobul Cătălinei este acela de a a identifica și rezolva problemele care apar procesele de business și de a optimiza aceste procese. Cum se derulează o astfel de analiză? Cătălina dă un exemplu simplu: a întârziat comanda unui client. De ce? ”Iată un tip de problemă”, explică ea. Dacă managerul de resort constată că o serie de astfel de probleme nu se pot rezolva în interiorul departamentului, apelează la analiștii de business, care urmează să identifice cauzele întârzierii, propun soluții, le standardizează și le integrează într-un plan de acțiune. De regulă, pentru a identifica toate disfuncțiile care apar în proces este nevoie de o reprezentare grafică, de un algoritm. Analistul punctează problemele pe graficul respectiv și urmărește fazele în care apar. Apoi identifică posibilele cauze și propune soluții. Următorul pas este standardizarea soluțiilor si gruparea lor metode de lucru care devin curente în interiorul Renault Technologie Roumanie. Este tipul de job în care exercițiul de gândire antrenat în Facultatea de Filosofie este vital, crede Cătălina. “|ți e foarte ușor să dai rezultate într-un job de business analyst când vii din facultate cu o capacitate de analiză și cu o gândire critică deja formate”, explică analistul de la Renault. Sunt aptitudini cărora Cătălina Ion le-a adăugat ulterior alte două diplome de postuniversitare, dar pe care le consideră achiziții de bază pentru analiza de business. Capacitatea de a argumenta și de a susține în public o idee este esențială și în relația cu clienții, intervine Alina Latkulik, senior business analyst, la o mare companie de IT. Alina, care face parte din “casta” selectă a filosofilor din afaceri, interacționează direct cu clienții care cer dezvoltarea de produse software pentru business-ul lor. Ea convertește aceste cereri într-un limbaj compatibil cu cel al colegilor săi din IT: algoritmi logici. E vital să câștigi încrederea clientului, pentru că trebuie să ai acces la informații din bucătăria sa ca să poți garanta că programul software va răspunde nevoilor sale de business, explică ea. Alina se exprimă cu naturalețe și are o capacitate remarcabilă de a reda “filmic”, vizual, o situație. Și-a antrenat, în timp, capacitatea de a domina o conversație printr-o prezență de spirit aproape palpabilă. “Este cea mai bună în domeniul ei”, replică, cu un aer ușor ștrengăresc, colega ei de facultate, Cătălina.

REAL BLACK LA LONDRA


Deocamdată, în România, absolvenții de filosofie sunt angajați pentru activități de bază ale business-ului doar în cazuri izolate. Angajatorii privesc cu suspiciune o diplomă de filosofie, din prejudecata că au de-a face cu un visător incurabil. |n țările vest-occidentale, o astfel de diplomă poate deschide însă multe uși. Un studiu publicat de siteul britanic thecompleteuniversityguide.co.uk relevă că nu mai puțin de 12% dintre absolvenții facultăților engleze de filosofie, promoția 2008, s-au angajat în domeniul financiar-bancar. Aceasta în timp ce 10% lucrează în domeniul comercial sau industrial și în management, iar 8% în marketing, vânzări sau publicitate. Siteurile facultăților de filosofie din Anglia indică “angajatorii tradiționali” pentru absolvenți: instituții financiar-bancare, sectorul public de sănătate, publicitate, cabinete de avocatură șamd. Și în Statele Unite filosofii sunt foarte căutați de companii. Multe companii din Top 500 al revistei Fortune angajează filosofi pentru a-și formula strategia de business, spune un comentator pe siteul http://webworkerdaily.com. Probabil că va mai dura o vreme până când acest tip de cultură de business va ajunge și în România.



Filosofi sau economiști celebri?

Studiul filosofiei a modelat gândirea unor personalități puternice din lumea business-ului. Filosofii au revendicat cu succes și Nobelul în economie.

GEORGE SOROS

Este cunoscut ca "omul care a spart Banca Angliei” în 1992, după ce a făcut profit de un miliard de dolari, pe o singura speculație, din pariul pe scaderea lirei britanice. Mai puțin notorie este activitatea sa ca filosof. A studiat filosofia cu Karl R. Popper și a rămas un discipol al marelui gânditor născut la Viena. Ca filosof, Soros a publicat o serie de cărţi, mai puțin luate în serios de lumea academică. Soros a prezis, cu ani în urmă, actualul colaps al sistemul financiar.


ROBERT McNAMARA
De formație filosof, Robert McNamara devine, în 1960, primul preşedinte al corporaţiei americane Ford Motor Company care nu era membru al familiei Ford. Ocupă funcția de președinte al Băncii Mondiale în perioada 1968 - 1981. A studiat economie și filosofie la Universitatea Economică Berkeley. După absolvire a început să lucreze la PricewaterhouseCoopers (PwC) şi se întoarce în 1940 ca docent la Universitatea Harvard.

AMARTYA SEN

Cunoscut ca “Maica Tereza a economiei”, Amartya Sen a fost laureat în 1998 cu premiul Nobel în Economie. Sen a punctat, în prezentările sale, legătura dintre studiile sale economice și cele filosofice. ”Teoria alegerii sociale folosește logica matematică și conceptele din filosofia morală. La fel și sudiile privind inegalitatea socială”, spune el. Predă în prezent, ca profesor de Economie și Filosofie, la Harvard University.

MICHAEL SPENCE

Ia Premiul Nobel pentru Economie în 2001, alături de Joseph Stiglitz și de George Akerlof pentru analizele asupra piețelor financiare utilizând modelul informației asimetrice. Spence a studiat filosofia la Princeton University și a terminat studiile în 1966, cu calificativul Summa cum Laude.

MAURICE ALLAIS

“Nu este nicio îndoială că lucrările mele în economia aplicată au fost influențate de o filosofie de inspirație liberală”, spune Allais, laureatul Nobel pentru Economie al anului 1988. Economistul vorbește despre influențele pe care le datorează unor cunoscuți sociologi din secolul XIX, Alexis de Tocqueville și Vilfredo Pareto. |n CV-ul lui Maurice Allais, diplomele Filosofie și Matematică se adaugă celor în Economie.