Neantul în plen. Mineriada postacilor

„Ne-ați ciuruit și ne-ați vândut, ne-ați ucis viitorul copiilor”, scrie, pe plămânii zdrobiți, Adrian Sobaru, electricianul de la TVR care s-a aruncat de la balconul Parlamentului, strivind în cădere discursul de lemn al lui Boc. „Cineva trebuia s-o facă”, articulează omul cu suflarea retezată de impact către parlamentarii îngroziți, strânși buluc la locul „accidentului”. „Libertate!”, strigă câteva mai târziu pe targa SMURD. Da, cineva trebuia s-o facă. Așa cum a făcut-o pietonul cu sacoșe în fața tancurilor de la Tiananmen. Acolo, în piața din Beijing, motoarele tancurilor s-au oprit, pe rând, intrând într-un dialog al tăcerii cu omul cu sacoșe. Scena a făcut ocolul lumii. Este unul dintre cele mai puternice simboluri ale secolului XX. Bărbatul a fost luat pe sus și, se pare, executat câteva zile mai târziu. Sobaru nu va fi executat. Nu fizic, ci simbolic, așa cum s-a întâmplat cu Cristina Anghel, profesoara care a stat în greva foamei timp de 70 de zile. Gestul ei a fost aruncat în derizoriu și irosit. Așa se întâmplă și cu cel al lui Sobaru. Valoarea de protest extrem a mesajului său trebuie anihilată. „Avea probleme personale”, spune conducerea TVR despre Sobaru. „Posturile TV au obligaţia să evite prezentarea imaginilor şocante”, avertizează cu maximă celeritate CNA-ul. „E un gest izolat”, spune un oficial PDL. Reacţia cinică a unor parlamentari din sală nu e însă sancţionată de CNA. „Nu sunt şocat, sunt furios. Sunt şocat parţial de reacţia unor oameni politici de aici din ţară. S-au strâns ca şi cum ar fi făcut o poză de grup (...) Mă uit însă la reacţia reprezentanţilor puterii... Uitaţi-vă cum se bagă sub camerele de luat vederi să-i filmaţi dumneavoastră, că au participat la eveniment. Parcă ar fi o vânătoare”, spune un parlamentar PNL în fața căruia, la distanță de doi metri, s-a derulat toată scena.
La Tiananmen motoarele blindatelor s-au oprit în fața sacoșelor. Nimeni nu a îndrăznit să spună despre omul care a oprit tancurile că ar avea „probleme personale” sau că s-ar fi pretat la un „gest izolat”. La București, blindatele au mers mai departe. Nici nu au terminat bine femeile de serviciu să spele sângele împrăștiat pe spătarele scaunelor de parlamentar și pe podeaua sălii de plen, că parlamentarii PDL și-au reluat activitatea. Practic, gestul lui Sobaru le-a ușurat sarcina de a respinge moțiunea de cenzură pe legea salarizării dorită de FMI, pentru că parlamentarii din Opoziție s-au retras din sala de ședințe. S-au numărat voturile fără dezbatere. Zero pentru, zero contra. Un zero care va intra în istoria ideilor periculoase. Nimicul în plen.
În paralel a fost activată artileria de postaci portocalii pe toate site-urile care au prezentat știrea. O mineriadă furibundă, pe alocuri dementă, de ciomege verbale s-a abătut asupra omului strivit de podeaua Parlamentului. Reproduc unele dintre cele mai șocante comentarii pe care le-am reținut:
„Oare cand va trece Romania la capitalism? daca as sta in nadejdea Statului, as stepta 1000 ani; ala care s-a aruncat trebuie lasat sa m.o.a.r.a, sa ii dispara urmasii; poate ca un al 2-lea job i-ar fi adus bunastarea de care are nevoie; e criza peste tot in lume, iar unii aleg sa se arunce de la balcon; e tare, nu? la fel de i.d.i.o.t. .cum a fost Mircea Badea cand a injurat-o pe udrea; bv lui ca injurat-o dar sa o faca inteligent; acum plateste propria lui p.r.o.s.t.i.e.” (visio, pe siteul Mediafax)
„eu sunt curios cu cat l-au platit pe gigel ala sa se arunce. e clar ca a fost un gest premeditat, daca avea tricoul ala pe el, e clar ca nu e nebun, stia ca daca pateste ceva nu va mai putea sa-si intretina familia... deci? cu cat l-au platit?” (pehash, pe site-ul Hotnews)
„Evenimentul nu are nimic de a face cu actuala guvernare . E un caz in care omul a devenit deprimat, si intr-un moment de nebunie s-a aruncat” (ciprian, siteul Hotnews)
„Omul asta e victima indoctrinarii TV” Cristi (siteul Hotnews)
„Pentru fraierul care s-a aruncat pentru buget ii spun sa mearga o luna sa traiasca in India si o sa-si dea seama ca aici traieste super bine!! Si daca nu o sa se mai uite la antene sau irealitati o sa poata sa-si foloseasca si singur creierul spalat acum de voiculescu si vantu” (dan, siteul Hotnews)
„Presupun ca acest om este o victima a veninului turnat prin ecranele televizoarelor.Cred ca ar fi necesara o analiza sociologica privind influenta nociva a emisiunilor tv asupra sanatatii psihice a privitorilor” (anonim, Hotnews)
„Ma intreb cine l-a platit sa faca stupizenia asta” (sigurros, siteul Hotnews)
„Cine stie cine l-a pus sa sara si daca nu cumva i-au dat si o gramada de bani” (anonim, Hotnews)

Baconschi, branduit de Guvernul Merkel pentru Cotroceni

Soldul Germaniei pare sa fi intrat in jocul de poker politic, ca asul din maneca lui Basescu. Care ii asigura bunavointa Guvernului Federal, cu conditia sa ramana in maneca. Miza? Viitorul mandat de presedinte. Cartile? Ministrul de Externe Teodor Baconschi, dorit de Basescu drept succesor la Cotroceni, este sustinut fatis de Fundatia oficiala a crestin-democratilor lui Merkel, Konrad Adenauer Stiftung (KAS). Nu direct ca prezidentiabil, ci in calitate de lider al proaspat-infiintatei Fundatii Crestin Democrate, astfel incat relatia sa para platonica, la nivel de doctrina.KAS pompeaza deja credibilitate in imaginea lui Baconschi, branduit pentru cursa electorala ca un fin intelectual „crestin democrat”. Potrivit unor surse apropiate MAE, KAS nu ar pompa doar credibilitate, ci si fonduri in conturile fundatiei lui Baconschi.

Scenariul unei posibile implicari a Guvernului Federal in sustinerea planurilor lui Traian Basescu pentru a-si asigura succesiunea la Cotroceni este completat de ultimele evenimente legate de activitatea de culise a comisiei infiintate ad-hoc de Banca Nationala pentru studiul chestiunii creantei. La inceputul saptamanii trecute, Virgil Stoenescu, membru in Consiliul de administratie al BNR, l-a contactat pe Radu Golban – cercetatorul care a descoperit si studiat problema datoriei Germaniei - si l-a anuntat ca „pisica” soldului a fost pasata, spre cercetare, in curtea lui Baconschi, la Ministerul Afacerilor Externe. O modalitate prin care BNR s-a descarcat „elegant” de subiect, fara sa-si asume vreo raspundere.

Unde a ajuns "pisica" de pe acoperisul fierbinte si cat de fierbinte e acoperisul Baconschi - crestin democratie - fundatiile germane de partid aflati de aici.

20 de ani fără tata. Tata vs Culegerea Albastră.

Era temută, respectată și urâtă sincer la sfârșitul anilor 80, când prestam, nițel cam indolent după gusturile tatei, în purgatoriul călduț al gimnaziului. Toate drumurile către liceu treceau prin Culegerea Albastră. Ne luam cu toții la trântă, în mare taină, cu nesfârșitele șiruri de ecuații care se încăpățânau să rămână nedeslușite în vârful penițelor chinezești încovoiate de atâta efort. Victoriile erau trâmbițate neapărat triumfător la școală, unde câte un „ți-a IEȘIT rezultatul la 123?” te umilea definitiv vreme de o pauză. Înfrângerile ni le doseam cu iscusință. Visam ore întregi în cămăruța mea cu pereți roz de pe strada Energiei cu nasul proptit între grămezile de litere și cifre din paginile criptice. Obligatoriu mă apuca visatul la orele suplimentare de matematică. Și culegerea mea albastră era ca un covoraș magic certat cu gravitația. Aterizarea venea brusc, odată cu scârțâitul ușii de la intrare. Era tata. Avea să mănânce, să sporovăiască nițel cu mama, poate să vadă ce mai e la bulgari, după care trebuia să-i prezint gloriosul raport: care-i scorul cu Culegerea Albastră. Începea numărătoarea inversă și trebuia să trec la atac neîntârziat. Înșfăcam în grabă penița abandonată pe câmpul de luptă și treceam la măcelărit coloanele de x, y și zet cu o ferocitate de nerecunoscut. Dar nu se dădeau eliminate. La momentul adevărului, cu penița frântă și cu coada între picioare mă prezint, fără elan ca de obicei, la tata. Dincolo de ochelarii cu ramă groasă mă întâmpină privirea severă, brăzdată când și când de ceva între un licăr șăgalnic și un luciu trecător al lentilei. Vinovăția mă însoțește tăcut, ca un moș crăciun care și-a pierdut barba. Tata își muta privirea severă spre infanteria de x, y și zet care rămâne, sfidător, în picioare. Câteva minute de tăcere, cât un lecanoșdeța și licărul șăgalnic ia în stăpânire ferestrele cu ramă groasă. Problema era formulată greșit. Tata făcuse ordine în sistemul de ecuații, iar îndărătnicele șiruri de x, y și zet își luau, respectuos, la revedere de la noi, lăsând în urmă rezultatul corect de la finalul culegerii. Nicio marseilleză n-ar fi putut zugrăvi simțământul de triumf care m-a copleșit. Tata umilise Culegerea Albastră. Și eu eram în echipă cu el. Învinsesem sistemul. Negasem autoritatea.
Aveam să port în mine această victorie peste ani. Scrisă cu acul în colțul ochiului, cum spune Șeherezada în una din cele o mie și una de nopți. A fost suficient să știu că o problemă poate fi formulată greșit. Și am privit lumea altfel.

Razboiul celor 19 miliarde de euro

Mai multe institutii financiare internationale au inaintat Guvernului, pe 10 noiembrie, o oferta de un miliard de euro pentru achizitionarea datoriei istorice a Germaniei catre Romania, estimata la circa 19 miliarde de euro. Propunerea redeschide dosarul creantei, dupa ce autoritatile romane au instituit codul tacerii asupra subiectului, sub pretextul ca in arhivele din Romania nu s-au descoperit documente care sa ateste o astfel de datorie. In culisele tacerii institutionale s-ar putea ascunde insa realitati socante: scenariul unui pact secret Basescu - Merkel si/sau varianta unei cesiuni a creantei catre entitati private, mutare ce ar putea permite „scurgerea” unor comisioane direct in buzunarele inaltilor functionari din ministerele cu putere de decizie in cazul recuperarii creantelor externe. O ordonanta de urgenta publicata spre sfarsitul lui octombrie intareste o astfel de ipoteza. Radu Golban, cel care a descoperit creanta, s-a trezit brusc intr-o Romanie kafkiana, inconjurat de intrigi incalcite. Functionari din Guvern, Presedintie si BNR, vanatori de comori, jurnalisti, fosti revolutionari - toti l-au scotocit de „cheia” comorii, dupa care i-au inchis usa in nas. Fara explicatii.

Ancheta cap-coada aici.


SINOPSIS: Un cercetator constata ca, acum vreo 70 de ani, Germania a mancat si-a baut de vreo 4 miliarde de euro in contul Romaniei, fara sa plateasca nota. Nota s-a pastrat, mancarea si bautura s-au consumat, dobanzile au curs, datoria a ajuns la peste 19 miliarde de euro.
Guvernul roman vede nota, ridica din umeri: povesti de razboi. Cercetatorul insista. Presa insista. Dilema persista. Autoritatile romane se fac ca lucreaza: nu gasim nota la noi in chitantier. Parlamentarii germani de stanga trag de maneca Guvernul Federal: ce facem cu nota? Cercetatorul mai verifica chitantierul de la nemti. Nota e scrisa negru pe alb la Banca Reglementelor de la Basel.
Povestea se complica. Serviciile germane dau semne de iritare. Apare in scena un personaj, parte ONG-ist, parte om de afaceri, cu ceva pile la Moscova si cu antecedente in recuperarea tezaurului de la rusi. Omul s-a imprietenit cu cercetatorul si s-a convins ca treaba-i serioasa. In paralel, face niste calcule si niste planuri, cu care cercetatorul nu e intotdeauna la curent. In cele din urma vine cu o idee: nota pierduta trebuie sa fie in arhivele CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat de URSS in 1949, cu rolul declarat de a stimula comertul dintre tarile din blocul estic). Care vra sa zica la rusi, care s-au oferit s-o pastreze ei, prin anii 50’, pe vremea cand faceam afaceri banoase impreuna. Teoriile il socheaza pe cercetator, care nu intelege ce cauta Rusia in toata afacerea.
ONG-istul ştie nişte baieti prietenoşi care se pricep sa recupereze note ratacite si care s-ar baga sa ne ajute. Guvernantii ciulesc urechile: deci cascavalul poate fi feliat. Tentant, dar e un joc cam periculos. Se abtin cu greu sa intinda mana. BNR, titularul chitantiei, isi pastreaza sobrietatea. Dilema persista. La Cotroceni apar niste tineri cu ochi albastri, care dau semne ca romanii au cam exagerat cu gluma. Se joaca aiurea cu focul si Romania nu a implinit PIB-ul legal de economie matura. Dovada ca s-a intors la tutorele FMI, ca sa ii faca educatie economica. Nu stam bine in UE? Nu vrem Schengen?

Mingea e la Cotroceni. Se fac jocurile.

Intre timp curg comunicarile oficiale catre presa si ONG-isti: nu stim, n-am vazut, nu credem, mai vedem. Cercetatorul este invitat la o televiziune prietena a Cotroceniului sa dea noi amanunte. In culise, autoritatile se framanta: sa-l luam sa ne consilieze, sa nu-l luam... Germania da noi semne de nervozitate. Guvernul Federal raspunde sec interpelarii din Bundestag: Romania a facut cinste cu mancarea si cu bautura, a semnat ca plateste nota, caz inchis. Cercetatorul insista: Romania a facut cinste in razboi la o alta masa, masa asta e pe bani. Argumenteaza cu Tratatul de pace de la Paris din 1947, unde scrie clar: „cu exceptia”. Guvernantii isi fac planuri: poate putem conta pe baietii aia prietenosi care ar vrea sa ne ajute... Spunem ca Germania, dar ne alegem si noi cu ceva.
Cercetatorul e in plus, in orice scenariu. Ar putea strica totul. Este trimis acasa, in Elvetia. BNR il consoleaza parinteste: ramanem prieteni. De la Bucuresti pornesc semnale catre Berlin: respect, am facut cinste. Ca de la un PIB de 115 miliarde de euro la un PIB de 2,22 trilioane de euro. PIB-ul Romaniei multiplicat de vreo 20 de ori. Sa va fie de bine.
Notele oficiale care ies din ministere capata brusc claritate: datoria NU exista. BNR-ul o lasa in coada de peşte: cautati in arhivele BCR, se pare ca austriecii de la Erste care au cumparat banca s-au ales si cu niscaiva documente de interes national. Sau scotociti pe la Arhivele Nationale, daca aveti timp. Cercetatorul continua sa trimita catre BNR fotocopii dupa documentele aflate in arhivele de la Basel. BNR ii da ignore. Cancelarul german aterizeaza triumfal la Bucuresti. Cere dreptate: sa fie platite notele restante catre firmele nemtesti care fac afaceri cu statul roman. Sa se restituie proprietatile germanilor preluate abuziv de regimul comunist. Premierul si Presedintele inghit in sec si dau asigurari ca se va face dreptate. Cancelarul pleaca.

Problema devine o chestiune privata. Ajunge inapoi, la Guvern

Guvernul avea pe teava, chiar in momentul vizitei cancelarului german, o ordonanta de urgenta prin care trece nota virtuala, nota pierduta, din buzunarul mai indepartat al Fondului Proprietatea in buzunarele interioare ale bugetului. E mai la indemana. La doar doua saptamani de la vizita, ordonanta e in Monitorul Oficial. Doua saptamani de la publicarea OUG, pe 10 noiembrie, baietii prietenosi sar cu o oferta de cumparare a notei ratacite. Oferta e intermediata de aceeasi persoana care a fost cap de afis acum cativa ani cand cu recuperarea tezaurului de la rusi. Guvernantii nu sunt convinsi ca propunerea e serioasa. Mai trece o saptamana, iar pe masa Ministerului de Finante si la secretariatul general al Guvernului apare o noua oferta. De data asta foarte concreta: un miliard de euro avans, la buget, fara dobanzi, fara comisioane (mai putin comisioanele intermediarului, ministrilor si ale echipelor semnatare, care nu se pun la socoteala, se subinteleg in situatiile de acest gen).
Dupa avans, „mai vedem noi”. Uneori, „mai vedem noi” inseamna „mai nimic”. De data asta, tacerea din jurul subiectului devine impenetrabila. Toate personajele care au avut acces la culisele povestii raspund sec, pasand problema de la o institutie la alta. Intermediarul se plange ca oferta financiara pe care a depus-o nu este luata in seama nici la Guvern si nici la Finante. De ce? Functionarii analizeaza atent cascavalul cu un ochi la Palatul Victoria si cu unul la Cotroceni, insa semnalul mult-asteptat al Presedintelui intarzie. Foamea devine insuportabila. Specialistii dau tarcoale cascavalului si analizeaza cum sa-l demonteze de pe suportul contractual pe care a venit: ar putea ascunde o capcana. Ar putea declansa o pocnitoare care sa explodeze chiar in cabinetul Cancelarului. Care, se stie, nu prea are simtul umorului. Se fac masuratori. Apare al treilea scenariu: statul roman se face ca ploua, in sensul ca nu a recunoscut creanta si nici nu a trimis direct recuperatorii pe capul Germaniei, in timp ce societatea civila castiga in instanta dreptul sa se spele pe cap cu creanta. De 19 miliarde de euro.
GENERIC
TO BE CONTINUED

Mircea Eliade - "Pilotii orbi"

Parcă îmi vine să cred că ipochimenii s-au tot reîncarnat pe-aci pentru că n-au găsit un teren așa lipsit de anticorpi pentru prostie, lăcomie și incompetență în altă parte. Na, că ai noștri sunt mai faliți ca ai lor.

Doamnelor și domnilor, de la Mircea Eliade zicere [articol publicat in ziarul `Vremea', 1937] Tonul e cam naționalist, firește, dar în vremile astea de restriște nu strică o astfel de lectură.


"Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine "puterea" politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea - dupã marea victorie finalã - sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 - lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) - dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã - luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob - elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea - toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile - si sunt înghititi de popoare vecine.


Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã "puterea". Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. [.]

Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor - care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi.


Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã "tinem la bãuturã", iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã - instinctul statal - nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri. Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor - putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.


Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !

"Mergeti cu bine, cu sanatate, în vremurile care vor veni!" (urare getica
straveche)"

Al șaselea simț

Când formulele tradiționale de business încep să dea erori, cineva trebuie să-și asume riscul de a porni în căutarea unei noi soluții. Cum? Tehnicile împrumutate din teatru ar putea ghida top-managerii în căutarea noii ”pietre filosofale” a leadershipului.

si in Money Express


”Ce facem aici nu e neapărat teatru și nu e neapărat leadership, e o zonă de tangență, de interferență între cele două”, explică regizorul Dan Vasile, chiar înainte de a intra în rolul de maestru de ceremonii pentru cei șapte ”top executive” care au acceptat invitația la neobișnuitul curs de trainining, la mansarda clubului Cafepedia din Romană. |n esență, adaugă el în timp ce reevaluează din ochi, cu un aer ușor nemulțumit, ultimele detalii legate de scena de lucru, workshopul le propune managerilor să exploreze lumea, prin teatru, dincolo de setul de reguli rigide impuse de rolurile lor socio-profesionale: așa trebuie, așa se fac lucrurile. Iar dincolo se află o calitate umană fragilă, impalpabilă și greu de obiectivat. ”Noi propunem repunerea în linie a omului cu intuiția, cu el însuși”, intervine Adriana Boșcănici, managing partner la Trainart și inițiatorul proiectului, convinsă că această ofertă, aparent destul de neserioasă din perspectiva unui om îngropat în task-uri concrete, a stârnit interesul managerilor. {i nu este prea departe de adevăr. ”Pericol major și incertitudine maximă”, așa caracteriza Eugen Voicu, președintele Aviva Investors, în aprilie 2009, mediul de afaceri din România, într-o dezbatere online pe tema leadershipului de criză. ”Orice se bazează pe planificare nu poate funcționa într-un mediu imprevizibil” intervenea, la aceeași dezbatere, Adrian Stanciu, consultant și partener în Human Synergistics România, cofondator Ascendis. Vorbind din perspectiva unui manager, Stanciu mai spune că acolo unde singura siguranță e nesiguranța, cel mai important lucru este ”să renunțăm la reflexul de a trăi în medii sigure și previzibile, să învățăm să tratăm incertitudinea ca pe un fel de a trăi și de a găsi oportunități în mijlocul haosului”. Or, tocmai asta propune teatrul. Motivul pentru care cei șapte top-manageri și-au abandonat, pentru trei ore, agendele supraîncărcate de lucru, ar putea fi tocmai instinctul de a căuta ”ceva” care să-i ghideze emoțional în plin haos. ”Ceea ce vom experimenta aici e work in progress. E fresh&squezze”, spune Dan Vasile, care explică faptul că a pregătit un set de exerciții și de prezentări pentru training, însă le va asambla ”live”, în funcție de reacția și de energia auditoriului. ”Ne dăm voie să ne lăsăm surprinși de modul în care evoluează workshopul”, își asumă regizorul propriul său factor de incertitudine.

JOCUL DE CULISE. |n camera alăturată ”scenei”, la mansarda Cafepedia au sosit deja patru invitați. |n ordinea intrării în ”culise”, s-au așezat pe canapeaua comodă, decorată cu multe perne, Mirela Palade, director general adjunct al Transfond, unul dintre cei mai importanți furnizori de servicii financiare, Constantin Iordache, Country President Securitas Services România, divizie a liderului mondial în servicii de securitate, Securitas AB, Laura Arghirescu, CEO al diviziilor de real estate, afaceri și servicii din grupul RTC Holding și Florentina Taudor, Executive Manager la Suport Colect, firma de recuperări creanțe din grupul austriac Erste via BCR. Deși spațiul inspiră relaxare, atmosfera este înghețată: managerii butonează febril la smartphone-urile de care nu se pot desprinde nici cu zece minute înainte de a fi invitați să lase la ușă rolul de CEO. Mirela Palade întreabă, cu un aer neliniștit, de programul cursului. Există un draft pe care i-l oferă Iordache de la Securitas. Directorul Transfond îl studiază cu atenție în tăcerea generală. Monotonia e întreruptă de apariția unui nou personaj: Sergiu Neguț, Deputy General Manager la Centrul Medical Unirea își face intrarea, salutând lumea cu un tonus molipsitor și cu câteva replici vesele. Oferă tuturor cărți de vizită, declanșând, ca la un semn, sesiunea obligatorie de networking. Scurtul episod de socializare nu reușește să spargă gheața. Tăcerea care nivelează iar atmosfera este întreruptă de Marius Dan, proprietarul start-up-ului ”Measure and Go”, care vine cu răsuflarea tăiată de cursa în caniculă, declanșată de veșnic problematica parcare. {i de imperioasa primă poruncă în business: ”Să nu întârzii”. |n ultimul moment, chiar când regizorul invită pe toată lumea în ”scenă”, apare și Antoaneta Curteanu, CEO Unicredit Leasing. Echipa este completă, iar jocul de improvizație poate să înceapă.

FRESH&SQUEZZE. După ce invitații se așază pe scaunele dispuse în semicerc în fața unei mici scene, regizorul explică primul exercițiu de improvizație. Cere tuturor să își deseneze conturul palmei pe o coală de hârtie, prilej pentru toată lumea să caute câte un suport: perete, agendă sau minibar, care să permită o astfel de operațiune. Degetele capătă câte un sens existențial, după ce fiecare scrie pe coală cine este, ce face, ce voia să fie când era mic, unde se vede peste 10 ani, ceva OK despre sine - o calitate și ceva mai puțin OK, un lucru pe care ar dori să-l schimbe. Managerii sunt încă reținuți la invitația de a ieși ”la tablă” cu desenul, ca să-l prezinte, însă, odată ce apare primul voluntar, atmosfera se destinde. Ies la iveală aspirații amuzante, prin asocierea cu rolul de CEO: macaragiu, astronom, chirurg, om de știință, preot, pilot de avion. Fiecare apreciază câte o altă calitate la sine: optimist, perseverent, înțelegător, vesel, dar ”serios atunci când sunt vesel”, empatic. La ”ce ar schimba” însă, se suprapun câteva degete: mai multă răbdare, mai multă răbdare, mai multă răbdare.
Pe măsură ce trece timpul, participanții devin mai deschiși și mai dezinvolți. Fac glume. Povestesc. Interacționează. Contractul propus de regizor în etapa următoare - așteptări vs contribuțiile fiecăruia la workshop - începe să funcționeze. Dan Vasile citește lista finală, expusă pe un copac desenat pe tablă. Managerii vor să învețe să facă ”un mai bun slalom printre emoții și clișee”, să descopere despre sine ”ceva ce nu știam” (se râde înfundat), ”să conving mai ușor, să influențez”, ”orice fel de learning”, ”experiențele voastre”. La contribuții, afirmația unuia dintre executive că ”fac orice” stârnește hohote de râs. Ceilalți, mai puțin generoși, pun la bătaie experiențele proprii, entuziasm și deschidere.

EU, CEO. TU? Discuția despre limite și răbdare revine și se aprofundează la dezbaterea regulilor elementare de igienă relațională, enunțate de psihosociologul francez Jaques Salome. Dan Vasile exemplifică ideea de relație printr-o eșarfă pe care i-o întinde Antoanetei Curteanu. Aceleași persoane pot comunica prin mai multe tipuri de relații: personale, de business, de familie. ”Eșarfa care ne poate apropia până la o distanță peste limita de confort”, rememorează ulterior episodul managerul Unicredit Leasing, ”adică dincolo de jumătate, mi-a arătat o noua perspectivă asupra ideii de relație”.
”Vorbește cu celălalt, nu despre celălalt”, este una dintre regulile de comunicare și presupune răbdarea de a asculta. ”Dar dacă îți spune bla-blauri?”, zâmbește sceptic Constantin Iordache, care dă de înțeles că nu ai timp să-i asculți pe toți angajații care îți solicită atenția. Dealtfel, top-managerii sunt expuși stresului emoțional generat de măsurile nepopulare pe care sunt nevoiți să le ia, dar și de ritmul amețitor în care trebuie să ia decizii. Igiena relațională ar trebui să ajute la repunerea în echilibru a emoțiilor disonante. Constantin Iordache vorbește, într-un interviu ulterior workshop-ului, despre faptul că încearcă să facă concedieri într-o manieră cât mai umană: ”cineva a spus despre mine că sunt prea sufletist”, spune el, ”dar țin la oameni”. {i Laura Arghirescu, CEO în grupul RTC Holding marcat deja de două insolvențe – cea a Diverta și TCE Logistică, a resimțit tensiunile interne generate de măsurile drastice legate de micșorări de salarii, restructurări sau renunțarea la incentive-uri. Din exterior, stresul a venit din relația cu partenerii de afaceri care ”trăgeau de termenele de plată”. |n ambele cazuri, relațiile care au rezistat s-au consolidat, iar la cele dificile s-a renunțat. E un context tulbure, în care singurul tool de motivare e relația pe care o construiești cu echipa, reflectează managerul RTC Holding. Discuția se repliază la regula ”asumă-ti diferența”, iar managerii se pun de acord că angajații evită să vină cu propuneri inovative de teamă să ”nu iasă în față” și să nu fie obligați să-și asume integral punerea în practică a ideilor revoluționare. Aici conversația converge către ”punctul nevralgic”: asumarea riscului și ieșirea din starea de confort dată de practicile tradiționale în afaceri, funcționale într-un mediu de normalitate, dar depășite în ”noua dezordine de business”.

DANSAND CU RISCUL. ”Toate experiențele spun că înveți doar în dezechilibru”, spune regizorul, explicând că toate exercițiile de improvizație pe care pe care le va propune în timpul cursului vorbesc despre aruncarea în dezechilibru, cu scopul de a sparge limitele confortului. ”Confortul uniformizează, te face să mergi în cerc”, continuă el, ”generează o serie de acțiuni care duc la același rezultat”. Or, despre asta e teatrul. ”Aruncați-vă în dezechilibru, pentru că în joc nu se poate întâmpla nimic rău. E ceea ce fac actorii”. Dar ce fac managerii? |n lumea reală, îți trebuie intuiție, încredere, curaj, curaj și iar curaj ca să arunci o organizație de mari dimensiuni în dezechilibru, pentru a o reașeza la un alt nivel de echilibru, mai adaptat momentului. Unui Executive, bombardat, fără oprire, de probleme care nu suportă amânare, îi este extrem de greu să construiască pe o nouă direcție. ”Fiecare situație care se ivește în business trebuie tratată ca numărul unu. Criza te face să dai importanță mai multor lucruri”, spune Constantin Iordache de la Securitas. ”Am avut de-a face cu situații în care oameni aflați într-un contratimp evident față de realitatea crizei”, povestește Antoaneta Curteanu despre starea de asediu în care se află un CEO, ”refuzau să recunoască faptul că trebuie să schimbe ceva”. Rolul pe care și l-a asumat managerul Unicredit, a fost acela de a le arăta ”realitatea crudă din jur” și de a-i ajuta să o depășească. ”Cea mai tensionata situație”, povestește și Laura Arghirescu ”a fost legată de restructurare”. Executivul RTC Holding a fost nevoit să redimensioneze linii de business sau chiar să renunțe la unele dintre, ele doar pentru ”simplul fapt că rezultatele erau pe termen destul de lung si alocarea resurselor se facea strict pentru susținerea business-ului”. Acolo unde vorbești de supraviețuire, poți risca o schimbare? Adrian Stanciu de la Human Synergistics România crede că e obligatoriu: trebuie să-ți înțelegi pierderile și să vezi cât timp poți rezista la aceste pierderi. Apoi să începi să încerci lucruri noi, diferite, până dai peste un model de lucru care merge și ”să speri că asta se va întampla înainte să sune orologiul”.



Ieşirea din scenă

Curiozitatea a fost, pentru majoritatea top-managerilor, mobilul participării la trainingul organizat de Trainart. Dar fiecare a plecat ”de pe scenă” cu lucruri diferite.

EPISODUL-CHEIE. Exerciţiul cu eşarfa, răspunde Antoaneta Curteanu. ”Mi-a dat o nouă perspectivă asupra ideii de relaţie şi a distanţei de confort în relaţie”, explică managerul Unicredit Leasing. ”Exemplul cu situaţiile neprevăzute care pot încurca actorul”, spune Marius Dan, care a reţinut lecţia reacţiei spontane. Trainerul. Spontaneitatea lui. Capacitatea de a ţine audienţa conectată, răspunde fără ezitare Mirela Palade. Exerciţiul de cunoaştere, care a fost inedit, în opinia lui Constantin Iordache.

TRANSFER. Ce ar împrumuta un CEO de la un om de teatru? Mirela Palade ar importa spontaneitatea şi autocontrolul, Antoaneta Curteanu capacitatea de concentrare în faţa unei audienţe critice, Laura Arghirescu creativitatea şi libertatea. Iordache ar vrea să aibă capacitatea de a transmite clar, empatic, un mesaj care să ajungă nealterat la receptor. Iar Marius Dan ar împrumuta instinctul de a genera, spontan, un plan B în situaţii neprevăzute.

LEARNING. Tehnicile împrumutate din teatru îţi pot descătuşa forţe interioare creative, crede Curteanu, pe care să le foloseşti în
fundamentarea unor decizii importante, într-o periodă în care nesiguranţa şi disconfortul sunt regula. |nvăţarea din experienţa altora, pe care teatrul o oferă mai mult decât alt vehicol de cunoaştere, e tipul de învăţare cel mai bine asimilat, spune Mirela Palade.

Noul black în business: Filosofii

Lucrează în banking, industria auto sau în afaceri IT, dar au în comun două lucruri esențiale: au studiat filosofia și operează cu informații vitale din inima business-ului.

și în Money Express, cu mici ajustări


“Rolul meu este acela de a asigura echilibrul între toate exigențele: ale BNR-ului, cele juridice, exigențele interne ale băncii, ale clienților ale riscului și ale operațiunilor”. Iată o replică pe care doar un efort major de imaginație ar putea-o atribui unui proaspăt absolvent de filosofie. Este modul în care își definește sfera de competențe în interiorul celei mai mari bănci România Răzvan Petria, proiectant de produse bancare pentru clienți corporate la BCR. Și singurul filosof cu acte în regulă care ocupă un astfel de post în România. Pare surprinzător, dar mecanismele de gândire deprinse în Facultatea de Filosofie a Universității București sunt calitățile care au făcut diferența la interviul de angajare. “L-am angajat pentru că era analitic. Știa să pună întrebările care contează”, spune Andra Topan, Managerul Diviziei de Suport si Dezvoltare Produse Corporate. “Nu a contat că nu absolvise ASE-ul. Nici nu l-am întrebat”, adaugă actuala șefă a filosofului bancher. Acum, Răzvan Petria concepe soluții de finanțare pentru cei mai importanți clienți ai băncii: companiile cu cifre de afaceri de peste un milion de euro. Lucrează cu informații de prim rang din bucătăria băncii.


DE LA RECEPTOR LA EMIȚĂTOR


Tânărul absolvent de filosofie a intrat în echipa BCR încă din timpul facultății, pe un job la departamentul de call-center. |și aduce aminte că, pentru a fi admis pe acel post, a dat un examen complex, care a durat trei ore. “Mă dureau degetele după ce am pus pixul jos”. Și-a dorit să rămână în bancă și după ce a susținut examenul de licență. Munca sa era o provocare continuă pentru o minte dinamică: clienții îi ridicau zilnic mingea la fileu cu noi probleme. După un an la call-center, terminologia financiar-bancară îi era deja familiară. A aplicat pentru un alt post, ceva mai complex, în BCR. Acesta a fost momentul când a dat interviul cu Andra Topan, actualul său șef ierarhic. “A intuit că m-am format în zona filosofiei », povestește Răzvan. Urmarea? Andra Topan i-a propus un job mai complex și mai creativ decât cel pentru care candidase inițial : acela de manager de produse financiar bancare. « Mi-a spus că profilul meu s-ar potrivi mult mai bine pentru partea de dezvoltare de produse corporate », adaugă Răzvan. Tânărul filosof era implicat astfel într-un proces important de schimbare în activitatea BCR. Chiar atunci când își prelua noul birou de manager de produs, banca implementa o inițiativă foarte importantă la nivel de linie corporate : trecea de la o abordare unică a clienților la una personalizată, pe categorii de firme. « Lucrăm cu clienți foarte importanți pentru bancă și e important ca relația cu ei să fie cât mai strânsă », explică Răzvan Petria.

SĂ BANKING CU KARL POPPER



Dar cum se descurcă un filosof în “meandrele concretului” dintr-o bancă? Nu este o incompatibilitate atât de mare între cele două domenii, ne asigură Răzvan Petria.

“Românii au impresia că filosofia e ceva foarte speculativ care nu are nicio legătură cu rigoarea”, spune el. “Or nimic nu e mai fals”. Filosofia analitică, care se studiază la facultatea de Filosofie din București, impune, în primul rând, rigoare în gândire și un recurs permanent la argumente. “La seminarii nu există preconcepția că profesorul are dreptate”, spune Petria. Profesorii îi instigă pe studenți să ajungă, cu propriile instrumente de raționament la o concluzie. Câștigătorul unei dispute este întotdeauna cel care aduce o argumentație mai bună. “Esența studiului filosofiei este faptul că te îndrumă către o problematizare continuă”, adaugă tânărul bancher. Acest tip de gândire critică se corelează foarte bine cu rigorile unui job în bancă. “Capacitatea de a examina critic orice idee poate fi una dintre aptitudinile de bază ale unui bancher”, crede Petria. Și, pentru a-și susține ideea, invocă teoria falsificării a filosofului englez Karl Popper, care denunță natura relativă a adevărului științific. |n esență, teoria spune că nu există un adevăr absolut și valabil pentru toate timpurile și că orice adevăr poate fi “upgradat” în funcție de evoluția unor evenimente. Se pot emite, cel mult, prezumții sau ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată până când este invalidată. “Cred că putem aplica teoria și sistemului financiar bancar, dar și celui economic”, explică Răzvan Petria. Spre exemplu, adevărul “creșterii economice continue” pe care s-a bazat, în mare parte, activitatea bancară din România, s-a schimbat. A fost nevoie de o adaptare la o nouă realitate. E un context în care activitatea unui bancher ar trebui să urmeze calea unei căutări continue pe un drum critic. In extenso, putem afirma că principiul libertanismului și a minimei intervenții în piață, ridicat la rang de lege economică funamentală înainte de criză, este perimat la ora actuală. Și lasă locul unui alt adevăr: cel al intruziunii controlate a statului pe piață. “Și probabil că viitorul ne rezervă alte surprize”, își încheie argumentația tânărul bancher.


VÂNĂTORII DE PROBLEME

Dacă angajarea absolvenților de filosofie în core-banking nu este încă un trend în România, nu același lucru se poate spune despre recrutarea analiștilor de business din rândul tinerilor filosofi. “Sunt destui dintre cei care au absolvit în ultimii ani și care au deja cariere interesante în acest domeniu”, spune Emanuel Socaciu, lector la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București. Justificarea acestei tendințe, explică profesorul, este că studiul filosofiei îi obișnuiește să identifice riguros probleme, să vadă procesele în mod dinamic și să exploreze consecințele unor scenarii alternative. Exact ceea ce i se cere unui bun analist de business. Este cazul Cătălinei Ion, care lucrează ca Business Process Analyst la Renault Technologie Roumanie, cel mai mare centru de inginerie al Renault din afara Franţei. Cătălina a absolvit Filosofia în București, acum patru ani. O pasionează viziunea libertariană a lui Robert Nozick din teoria sa a dreptății ca îndreptățire de a deține resurse, bunuri. Și-ar fi dorit să rămână în mediul academic, în cercetare. A optat, totuși, să intre în lumea dură a business-ului și să părăsească acea “Castalia” a jocului cu mărgele de sticlă, lumea spiritului pur despre care vorbea Herman Hesse în romanul său. Cătălina este o prezență aparent fragilă, o impresie care începe să se risipească pe măsură ce începe să vorbească despre rolul său în core-business-ul Renault Technologie. Jobul Cătălinei este acela de a a identifica și rezolva problemele care apar procesele de business și de a optimiza aceste procese. Cum se derulează o astfel de analiză? Cătălina dă un exemplu simplu: a întârziat comanda unui client. De ce? ”Iată un tip de problemă”, explică ea. Dacă managerul de resort constată că o serie de astfel de probleme nu se pot rezolva în interiorul departamentului, apelează la analiștii de business, care urmează să identifice cauzele întârzierii, propun soluții, le standardizează și le integrează într-un plan de acțiune. De regulă, pentru a identifica toate disfuncțiile care apar în proces este nevoie de o reprezentare grafică, de un algoritm. Analistul punctează problemele pe graficul respectiv și urmărește fazele în care apar. Apoi identifică posibilele cauze și propune soluții. Următorul pas este standardizarea soluțiilor si gruparea lor metode de lucru care devin curente în interiorul Renault Technologie Roumanie. Este tipul de job în care exercițiul de gândire antrenat în Facultatea de Filosofie este vital, crede Cătălina. “|ți e foarte ușor să dai rezultate într-un job de business analyst când vii din facultate cu o capacitate de analiză și cu o gândire critică deja formate”, explică analistul de la Renault. Sunt aptitudini cărora Cătălina Ion le-a adăugat ulterior alte două diplome de postuniversitare, dar pe care le consideră achiziții de bază pentru analiza de business. Capacitatea de a argumenta și de a susține în public o idee este esențială și în relația cu clienții, intervine Alina Latkulik, senior business analyst, la o mare companie de IT. Alina, care face parte din “casta” selectă a filosofilor din afaceri, interacționează direct cu clienții care cer dezvoltarea de produse software pentru business-ul lor. Ea convertește aceste cereri într-un limbaj compatibil cu cel al colegilor săi din IT: algoritmi logici. E vital să câștigi încrederea clientului, pentru că trebuie să ai acces la informații din bucătăria sa ca să poți garanta că programul software va răspunde nevoilor sale de business, explică ea. Alina se exprimă cu naturalețe și are o capacitate remarcabilă de a reda “filmic”, vizual, o situație. Și-a antrenat, în timp, capacitatea de a domina o conversație printr-o prezență de spirit aproape palpabilă. “Este cea mai bună în domeniul ei”, replică, cu un aer ușor ștrengăresc, colega ei de facultate, Cătălina.

REAL BLACK LA LONDRA


Deocamdată, în România, absolvenții de filosofie sunt angajați pentru activități de bază ale business-ului doar în cazuri izolate. Angajatorii privesc cu suspiciune o diplomă de filosofie, din prejudecata că au de-a face cu un visător incurabil. |n țările vest-occidentale, o astfel de diplomă poate deschide însă multe uși. Un studiu publicat de siteul britanic thecompleteuniversityguide.co.uk relevă că nu mai puțin de 12% dintre absolvenții facultăților engleze de filosofie, promoția 2008, s-au angajat în domeniul financiar-bancar. Aceasta în timp ce 10% lucrează în domeniul comercial sau industrial și în management, iar 8% în marketing, vânzări sau publicitate. Siteurile facultăților de filosofie din Anglia indică “angajatorii tradiționali” pentru absolvenți: instituții financiar-bancare, sectorul public de sănătate, publicitate, cabinete de avocatură șamd. Și în Statele Unite filosofii sunt foarte căutați de companii. Multe companii din Top 500 al revistei Fortune angajează filosofi pentru a-și formula strategia de business, spune un comentator pe siteul http://webworkerdaily.com. Probabil că va mai dura o vreme până când acest tip de cultură de business va ajunge și în România.



Filosofi sau economiști celebri?

Studiul filosofiei a modelat gândirea unor personalități puternice din lumea business-ului. Filosofii au revendicat cu succes și Nobelul în economie.

GEORGE SOROS

Este cunoscut ca "omul care a spart Banca Angliei” în 1992, după ce a făcut profit de un miliard de dolari, pe o singura speculație, din pariul pe scaderea lirei britanice. Mai puțin notorie este activitatea sa ca filosof. A studiat filosofia cu Karl R. Popper și a rămas un discipol al marelui gânditor născut la Viena. Ca filosof, Soros a publicat o serie de cărţi, mai puțin luate în serios de lumea academică. Soros a prezis, cu ani în urmă, actualul colaps al sistemul financiar.


ROBERT McNAMARA
De formație filosof, Robert McNamara devine, în 1960, primul preşedinte al corporaţiei americane Ford Motor Company care nu era membru al familiei Ford. Ocupă funcția de președinte al Băncii Mondiale în perioada 1968 - 1981. A studiat economie și filosofie la Universitatea Economică Berkeley. După absolvire a început să lucreze la PricewaterhouseCoopers (PwC) şi se întoarce în 1940 ca docent la Universitatea Harvard.

AMARTYA SEN

Cunoscut ca “Maica Tereza a economiei”, Amartya Sen a fost laureat în 1998 cu premiul Nobel în Economie. Sen a punctat, în prezentările sale, legătura dintre studiile sale economice și cele filosofice. ”Teoria alegerii sociale folosește logica matematică și conceptele din filosofia morală. La fel și sudiile privind inegalitatea socială”, spune el. Predă în prezent, ca profesor de Economie și Filosofie, la Harvard University.

MICHAEL SPENCE

Ia Premiul Nobel pentru Economie în 2001, alături de Joseph Stiglitz și de George Akerlof pentru analizele asupra piețelor financiare utilizând modelul informației asimetrice. Spence a studiat filosofia la Princeton University și a terminat studiile în 1966, cu calificativul Summa cum Laude.

MAURICE ALLAIS

“Nu este nicio îndoială că lucrările mele în economia aplicată au fost influențate de o filosofie de inspirație liberală”, spune Allais, laureatul Nobel pentru Economie al anului 1988. Economistul vorbește despre influențele pe care le datorează unor cunoscuți sociologi din secolul XIX, Alexis de Tocqueville și Vilfredo Pareto. |n CV-ul lui Maurice Allais, diplomele Filosofie și Matematică se adaugă celor în Economie.

Petrom City, un oraş de vânzare

articol publicat in revista Money Express (nr. 139)
de Gilda Popa



În culisele pieţei imobiliare a început să circule o informație care va stârni, fără îndoială, vâlvă: Petrom, cea mai mare companie de pe piața românească, e în negocieri pentru vânzarea sediului din Străuleşti – o construcţie în care angajaţii nici n‑au apucat încă să se mute.

"Știați că Petrom City e de vânzare?“, întreabă cu voce scăzută, în timpul unei discuții cu MONEY EXPRESS, un broker imobiliar. „Ar putea fi tranzacția anului: în piață se vorbește de o ofertă de 100 de milioane de euro“, comentează el, solicitând, în același timp, să nu‑i fie divulgat numele. Brokerul se referă la așa‑numitul Petrom City, un complex de birouri a cărui construcție – începută în 2008 la Străulești, pe un amplasament de 44.000 mp – ar trebui finalizată, potrivit termenului oficial, în august 2010. Negocierile cu un potențial cumpărător sunt într‑o fază avansată, explică brokerul amintit.

„Oferta a fost plasată, din câte știu“ – detaliază un alt consultant de la o mare agenție de real estate – „încă de anul trecut pe piața internațională“. De‑atunci ar fi avut deja loc mai multe runde de tratative cu diverși investitori.

Cum comentează însă Petrom infor­ma­țiile care au început deja să circule pe piața imobiliară? Printr‑un ușor de anticipat „no comment“: Dan Pazara, Corporate Affairs Manager al companiei petroliere, a spus pentru MONEY EXPRESS că nici nu confirmă, nici nu infirmă zvonurile despre vânzarea Petrom City. Răspunsul e previzibil, de altfel: companiile comentează arareori pe marginea unor negocieri în derulare – faptul în sine de a da informații înainte ca o tranzacție să fie finalizată ar putea influența, cred negociatorii, tratativele.

continuarea in numarul 139 al revistei Money Express

Orașul fantomă: un uriaș pariu imobiliar pierdut

Cover-story în revista Money Express (nr. 138):

Pierderi de trei milioane de euro pe lună: iată deznodământul pariului imobiliar făcut de investitori în numele birourilor din Pipera. Un întreg oraș, șters aproape complet de pe lista de opțiuni a lumii de afaceri. Dar când și cum ar putea redeveni Pipera o destinație de business?

Dacă Bear Grylls, eroul serialului „Tehnici esențiale de supraviețuire“, difuzat pe Discovery Channel, ar realiza un documentar și despre „supraviețuirea urbană“, probabil că zona de birouri Pipera din București n‑ar fi o alegere din cale afară de surprinzătoare. Drumul spre ceea ce ar fi trebuit să fie un „La Defense“ al micului Paris reprezintă astăzi o aventură extremă pentru temerarii ce se încumetă să ajungă la serviciu. Nu sunt trotuare. Nici treceri de pietoni.

O singură linie de transport în comun, cu o frecvență de 10–20 de minute. Din autobuz cobori direct în stradă. Traversarea în zona benzinăriei OMV e întotdeauna anevoioasă. Nu oprește nimeni. Șoferii sunt iritați și inevitabil blocați în trafic pe cele două benzi înguste ale traseului Petricani – Pipera Tunari. Vizavi de stație, lângă clădirea Cubic Center, o haită de câini te avertizează că ai intrat pe un teritoriu care îi aparține.

Iulia Bertea, angajată la o companie care are sediul în Pipera, scrie cu umor pe blogul său că pentru a răzbate prin zona respectivă ai nevoie de „salopetă de denim, cizme de cauciuc până la șolduri, căciulă rusească cu urechi, șuba de fâș impermeabilă și ochelari de scafandru ca să nu‑ți intre noroiul în ochi“. Bun venit, așadar, în locul în care, în plină exuberanță imobiliară, dezvoltatorii și‑au aruncat șapca peste gard, în speranța că lumea de business îi va urma. Dar după ce criza a golit buzunarele companiilor, gardul a devenit de netrecut. Din promisiunea unui paradis imobiliar, Pipera a devenit un oraș-fantomă.

EFECTUL „BOTTLENECK“. Imaginea este dezolantă: zeci de mii de metri pătrați de birouri pustii, parcări aproape goale, șantiere blocate. Macarele care plâng în soare. Sau în ceață, cum vreți. Gradul mediu de neocupare a zonei este de circa 50%, după estimările consultanților. Chiar 80%, în partea fără infrastructură de transport în comun, estimează reprezentanții gigantului în servicii pe piața de real estate Jones Lang LaSalle. Astăzi, aproape nici o companie nu mai vrea să se mute în Pipera. Managerii spun „angajații m‑ar putea urî pentru asta“ – explică Daniel Fuchs, Managing Partner la firma austriacă de brokeraj imobiliar Spiegelfeld.

Pentru unele firme e și o problemă de reputație. Pipera, în viziunea acestor clienți, „este o zonă undeva unde se termină Bucureștiul“, subliniază Fuchs argumentele de care s‑a lovit în negocierile pentru închirierea Pipera Business Center, dezvoltată de austriecii de la S+B Gruppe. După aproape un an de întâlniri și discuții, doar 30% din suprafața de 13.000 de metri pătrați de birouri ai clădirii este ocupată, deși proiectul se află în imediata apropiere a metroului.

Clienții reacționează emoțional când aud de zonă: chiar dacă prezentarea îi convinge că proiectul are o calitate excelentă, că nu e în partea fără infrastructură, că are acces la tramvai și la metrou, întâlnirile se termină de obicei cu un zâmbet de complezență. „S‑a creat un efect tip bottleneck“ („gât de sticlă“ – termen tehnic ce definește o reducere a capacității unui sistem provocată de un blocaj al unei componente a sistemului – n.r.) –, în sensul că dezavantajele dezvoltărilor din partea lipsită de infrastructură (Petricani – Pipera Tunari) afectează percepția față de întreaga zonă, explică reprezentantul Spiegelfeld.

Aproape nici o strategie de negociere nu a dat rezultatul așteptat: potențialii chiriași nu s‑au lăsat convinși nici de reducerea chiriei, nici de pachetele de gratuități incluse în ofertă sau de alte tipuri de bonusuri. Dincolo de ofertele pentru chiriași, Spiegelfeld a inițiat colaborări cu agenții importante și cu brokeri cunoscuți în piață, cărora le‑a prezentat clădirea și le‑a făcut oferte speciale de comisioane și de bonusuri. „Am fost foarte deschiși, nu am insistat să păstrăm exclusivitatea“, subliniază Fuchs.

Cu toate acestea, firmele preferă să renegocieze contractele și să rămână în vechile sedii sau să obțină chirii și condiții convenabile în zone mai accesibile.

ȘOCUL CRIZEI. Dar cum au ajuns dezvoltatorii să îngroape investiții de sute de milioane de euro într‑un oraș pustiu, condamnat deocamdată la izolare? Pariul lor, înainte de criză, a fost că zona se va dezvolta. Se anunța autostrada București – Brașov, se așteptau investiția în șoseaua de centură și proiectul de extindere a benzilor pe ruta Pipera‑Tunari. „Erau în plan zeci de mii de apartamente. În acest context, totul părea să aibă sens“, spune Daniel Fuchs.

Pe aceste premise, prețul terenurilor din zonă a crescut într‑un ritm amețitor; investitorii s‑au aruncat să cumpere tot. Acum, aproape toate terenurile libere de construcții din aria Pipera – Voluntari sunt deținute de speculatori. În acea perioadă, în 2005–2006, când au decis să investească în Pipera, terenurile erau la început de 50 de euro pe metru pătrat, apoi 100 de euro, și au ajuns destul de repede la 300 de euro. Chiar și acesta părea un preț rezonabil în comparație cu Floreasca, unde prețurile ajunseseră și la 2.000 de euro pe metru pătrat.

„Cei care au avut intuiția unor plasamente imobiliare și‑au zis: «OK, aici este liber, hai să cumpărăm. Ar putea fi o zonă de birouri»“, povestește Daniel Fuchs. „Dar singurul motiv pentru care aici a început o avalanșă de dezvoltări de clădiri de business este faptul că terenurile din București deveniseră prea scumpe“, adaugă managerul austriac.

La început, investiția părea o carte câștigătoare: chiria în zonă a atins un maxim de 15 euro pe metru pătrat în 2008. Spirala prețurilor și‑a continuat ascensiunea. Tot în 2008 terenurile ajungeau și la 600 de euro pe metru pătrat și, în câteva cazuri, chiar până la 1.000 de euro. Acesta a fost pragul de sus: terenul a devenit prea scump, infrastructura nu a fost ajustată, a apărut criza și totul s‑a oprit.

Pentru un dezvoltator, a fost ca și cum ar fi sărit dintr‑un tren accelerat și s‑ar fi izbit cu capul de stâlpul de pe margine. Tot ce și‑ar mai fi putut dori, în aceste condiții, era să rămână în viață. „Jucătorii din piață s‑au trezit brusc într‑o realitate extrem de dură, iar mulți dintre ei nu erau pregătiți“, spune Fuchs.

GOLGOTA ANGAJAȚILOR: După impactul crizei și stoparea investițiilor acolo, companiile care deja se mutaseră în zonă s‑au confruntat, printre altele, și cu dificultatea de a‑și aduce angajații la serviciu. Costurile cu personalul au crescut. Spre exemplu, compania de telefonie mobilă Vodafone, care are sediul tehnic pe șoseaua Petricani, a pus la dispoziția salariaților microbuze private. „Sigur că ne confruntăm și noi cu problema infrastructurii, ca majoritatea angajaților la firme care au sedii în Pipera“, spune Lidia Solomon, director de PR la Vodafone.

Același lucru s‑a întâmplat și în cazul Coca-Cola HBC România, care are birourile în aceeași zonă, în clădirea Global City. „Am pus în practică un sistem de transport din oraș către birourile noastre și înapoi“, explică Laura Sgârcitu, care se ocupă de comunicarea Coca-Cola HBC.

Companiile care au sediile în această zonă au descoperit că pot apărea probleme cu personalul, pentru că scade atractivitatea jobului. Iulia Bertea scrie pe blogul ei că, dacă vrei să te sinucizi în Pipera, șansele de reușită sunt de 100%. „Puteți fi siguri că nici o ambulanță sau mașină de pompieri nu va ajunge la timp ca să vă salveze“, ne asigură ea.

În contextul în care managerii au fost nevoiți să renunțe la prime și la bonusuri, spune Cătălina Jigman, Head of Office Agency la CBRE Eurisko, relocarea într‑o zonă mai ușor accesibilă este privită acum ca o investiție în motivația angajaților. „Abia acum oamenii de afaceri au realizat că Pipera nu este o zonă convenabilă. E clar că infrastructura nu poate susține spații de birouri de sute de mii de metri pătrați“, adaugă Daniel Fuchs. Astfel, unele companii au început să migreze dinspre periferie spre centru. Să fie aceasta soluția?

DIN PIPERA ÎN VICTORIEI. Să traversăm puțin Bucureștiul din Pipera pe strada Buzești nr. 72, la o aruncătură de băț de Piața Victoriei. Zona zero, ofertă direct de la proprietar: „Două niveluri de spații amenajate cu finisări finale, cu câte 83 mp, preț de închiriere de 1.000 euro (la care se adaugă utilitățile comune de aproximativ 300 RON/ lună)“. Este vorba despre o construcție nouă, în imediata apropiere a clădirii Premium Point.

„Căutăm chiriași din august. Ne‑au sunat mai multe firme interesate, dar nu s‑a finalizat nici un contract pentru aceste spații“, spune Mirela Pop, directorul departamentului administrativ al SC Lotus Services and Trading, proprietarul clădirii din Buzești. Site-urile agențiilor imobiliare sunt pline de astfel de oferte: 10–15 euro pe metru pătrat, pen­tru birouri clasa B+ sau chiar clasa A, situate ultracentral. În mod oficial, prețul zonei a ajuns undeva pe la 19–20 de euro pe metru pătrat, de la 22–25 de euro în 2008, însă Mirela Pop crede că tranzacțiile se fac la sume mai modeste, chiar și în cazul centrelor tradiționale de business. Nu întâmplător, consultanții cu experiență în piață anunță noi reduceri pentru 2010: 10–15% în zona centrală și 20–25% în zonele periferice, apreciază Marius Scuta, Head of Office Agency la Jones Lang LaSalle.

De altfel, coordonatele de pe piața închirierilor de birouri s‑au schimbat încă de anul trecut; dacă în 2008 proprietarii erau cei care stabileau regulile, acum cei care bat cu pumnul în masă sunt chiriașii. Numărul opțiunilor a crescut odată cu cel al proiectelor nou livrate în piață. Clienții se lasă curtați. Administratorii supralicitează pachetele de gratuități: contribuții financiare pentru amenajarea birourilor, mobilier sau locuri de parcare gratis, discounturi masive pentru chiriași mari sau chiar scutirea de plată pentru două‑trei luni.

Calitatea face diferența, într‑o piață care s‑a schimbat radical în ultimul an, spun consultanții de la LaSalle. „Dacă ne uităm la clădirile din centru, în afară de cele care sunt complet goale, cam toate clădirile de birouri au spații goale. Sunt ca un fel de șvaițer“, spune Marius Scuta. Birourile părăsite se văd în Victoria Business Center, Europe House, America House sau Premium Point. Cam 15% din spațiile de birouri situate în Central Business District au rămas goale, estimează Scuta.

„Mă refer la cele care au chiriași, pentru că, dacă includem și clădirile complet goale, acest procent crește sensibil“. Printre cele mai cunoscute spații complet goale sunt două construcții noi pe strada Buzești, înghețate la stadiul de finisaje din cauza problemelor de finanțare, care însumează 13–14.000 de metri pătrați, o altă construcție aflată în proximitatea Pieței Victoria, pe Strada Sevastopol, care are 11.000 de metri pătrați, și turnul Bucharest Tower Center, blocat de probleme juridice.

PE URMA BANILOR. Un calcul grosso modo, bazat pe valori medii ale chiriilor din București, indica o piață de 200–225 de milioane de euro în 2008, după calculele unei multinaționale cu reputație, DTZ Echinox, dar și ale unui cunoscut jucător autohton pe piața de consultanță, Real Time. Cifrele înaintate sunt însă destul de aproximative, spun reprezentanții celor două agenții. Asta pentru că sunt rezultatul unei ecuații în care intră prea multe necunoscute: sumele la care se încheie tranzacțiile.

Fiecare agenție în parte păstrează confidențialitatea în privința contractelor pe care le intermediază. Se negociază la sânge, dar în spatele ușilor închise. Chiria este diferită de la client la client. Acesta este unul dintre motivele pentru care consultanții evită să facă o estimare clară a volumului pieței. Cert este că deal‑urile semnate au scăzut, în 2009, la circa 45% față de anul anterior, apreciază Marius Scuta. Per total, peste 60% din sumele vehiculate în piață în 2008 au dispărut, un an mai târziu, din buzunarele proprietarilor de clădiri de birouri, estimează consultantul LaSalle.

Nu‑i adevărat, nu s‑au evaporat, ci s‑au redistribuit, este varianta celor de la DTZ Echinox și de la Real Time, pe fondul apariției a noi și noi spații de închiriere. Dar o realitate care nu poate fi cosmetizată în rapoartele agențiilor arată că prețurile de pornire pentru chiria birourilor au ajuns la aproximativ jumătate din cele vehiculate în 2008. În centrul Capitalei se găsesc spații de birouri cu chirii de 10–12 euro/mp, lucru de neimaginat în urmă cu un an, când firmele plăteau dublu pentru aceleași suprafețe.

SUPRAVIEȚUITORII. Anul 2009 a triat calitatea proiectelor. Vor rămâne pe piață dezvoltatorii care și‑au poziționat corect construcția, cei care au investit în eficiența termică a clădirilor, în calitatea finisajelor, dar și în locurile de parcare. Aceștia sunt proprietarii care vor reuși să își asigure un nivel confortabil de cash flow din chirii.

„Cererea pentru standarde de calitate a construcției este foarte mare“, spune Cătălina Jigman de la CBRE Eurisko. Clădirile ineficiente termic au încărcat facturile companiilor cu costuri foarte mari la capitolul service charge. „Vorbim de o medie de 4–4,5 euro pe lună, dar sunt cazuri în care aceste costuri ajung la 7 euro pe lună pe metrul pătrat închiriat“, explică consultantul CBRE Eurisko.

Aici intervine nemulțumirea manifestată de majoritatea chiriașilor. Calitatea și prețul serviciilor de întreținere sunt esențiale în „selecția naturală“ a proiectelor. Sunt cazuri în care costurile de întreținere sunt încă o dată chiria, spune și Brigitte Schmitt, directorul departamentului Property Management de la DTZ Echinox. O explicație ar fi graba dezvoltatorilor de a livra proiecte pe piață, care de multe ori le lasă prea puțin timp pentru o analiză a nevoilor clienților.

„De aceea se întâmplă greșeli pe care dezvoltatorii, unii cu experiență și cu reputație internațională, nu le fac în țările de unde vin. Și dacă au fost făcute, asta s‑a întâmplat acum 20 de ani. Mi se pare ciudat că se repetă greșelile acestea“, adaugă Brigitte Schmitt.

CE VA FI? Când va ajunge din nou Pipera pe harta businessului din Capitală? E o întrebare de un milion de dolari, spune managerul Spiegelfeld. În cazul dezvoltărilor din Petricani – Pipera Tunari, reducerea drastică a chiriilor nu va fi suficientă pentru a readuce businessurile pe linia de plutire, cred consultanții din piață. „Proprietarii de acolo au umblat deja foarte mult la chirii“, explică Marius Scuta. Salvarea afacerilor în zonă ar putea veni din decizia oamenilor de afaceri de a face investiții suplimentare în calitatea clădirii ca să atragă astfel multinaționalele.

Dar nu este suficient. Infrastructura rămâne marea problemă în Pipera. La acest capitol, mingea este în terenul autorităților locale. „Presiunea dezvoltatorilor și a proprietarilor asupra Primăriei Generale, pe acest subiect, e foarte mare. Dar eu cred că refacerea infrastructurii va dura“, adaugă Marius Scuta.

În privința evoluției generale a pieței imobiliare în România, Daniel Fuchs este mai degrabă pesimist. Nu crede că prețurile au atins încă pragul de jos. Deja, din 2007, se discuta despre o stagnare sau chiar despre o scădere a pieței, pentru că prețurile atinseseră niveluri nesustenabile. În România piața s‑a inflamat rapid, iar căderea e pe măsură. Prețurile au crescut speculativ, iar corecția trebuia să vină. Ghinionul a fost că, peste această corecție care trebuia să vină, s‑a suprapus criza.

Practic, criza a forțat o maturizare a pieței de birouri în special și a celei imobiliare în general în România. Când se va opri declinul? Până la rezolvarea problemelor de infrastructură, este vorba despre redresarea economiei, spun consultanții la unison. Care depinde în mare măsură de refacerea economiilor vest‑europene, pentru ca fluxul de investiții să fie din nou direcționat către Europa de Est. România, față de piețele vecine, are norocul de a fi o piață mare, iar acest lucru i‑ar putea garanta o recuperare mai rapidă, proporțională cu interesul investitorilor vest‑europeni.

Până atunci însă, dacă aveți drum prin Pipera, citiți un ghid de supraviețuire sau urmăriți‑l pe Bear Grylls la Discovery Channel. S‑ar putea să vă fie de folos.

---------------------------------------------------------------------
Imaginea pieţei

Paradoxal, 2009 – privit deocamdată drept anul de vârf al crizei – a fost și cel al livrărilor de proiecte noi în piața de birouri: peste 400.000 de metri pătrați au fost dați în folosință anul trecut.

1. SPAȚII DISPONIBILE. Stocul total de birouri a ajuns în București la sfârșitul anului trecut la 1,6 milioane de metri pătrați, după datele DTZ Echinox, 1,74 milioane de metri pătrați, potrivit CBRE Eurisko, și 1,65 milioane de metri pătrați, conform Real Time. Circa o treime din întreaga suprafață de birouri, adică 535.000 metri pătrați, se află în Pipera, zona cu gradul cel mai mare de neocupare (cca. 50%).

2. GRADUL DE NEOCUPARE. La sfârșitul lui 2009, 16,5% din totalul birourilor din Capitală erau neocupate, după estimările CBRE Eurisko. Este cel mai mare grad de neocupare atins vreodată în București. Firma autohtonă de consultanță Real Time dă, însă, altă cifră: gradul de neocupare ar fi atins 25% la finalul anului trecut.

3. VOLUMUL PIEȚEI. Jucătorii de pe piața de consultanță imobiliară ezită să dea o cifră exactă a volumului pieței de birouri. DTZ Echinox înaintează o primă cifră, destul de aproximativă însă, atrag atenția reprezentanții multinaționalei: 200 de milioane de euro – încasări totale în 2008, anul de vârf al pieței. După estimările Real Time, piața ar fi atins circa 225 de milioane de euro în 2008 și a ajuns la 235 de milioane de euro în 2009, pe fondul creșterii suprafeței totale închiriabile.

4. CEA MAI MARE TRANZACȚIE. City Gate, proiectul nou inaugurat lângă Casa Presei, deține recordul absolut al tranzacțiilor din ultimul an. Luna trecută, Rompetrol și‑a reunit birourile în City Gate: 9.300 de metri pătrați închiriați în clădirea de birouri pentru cinci ani. Tranzacția a fost estimată la 11 milioane de euro, sumă pe care o va încasa proprietarul clădirii pe toată durata derulării contractului.
---------------------------------------------------------------------
Pipera, ghid de supraviețuire

Despre cum se trăiește, munceşte și călătoreşte în Pipera‑Tunari vorbeşte cu umor pe blogul său Iulia Bertea, unul dintre angajații exasperați de aventura zilnică a drumului spre și dinspre job. Iată câteva recomandări ale Iuliei către cei care țin să iasă teferi din excursia în Pipera:

CUM AJUNGEM
Întrebare: Ce tip de mașină recomandați pentru a tranzita șoseaua Petricani – Pipera Tunari?
Răspuns: Un Hummer cu șenile de tanc.

Întrebare: Bun, atunci pot să merg pe jos?
Răspuns: Desigur, există o mare varietate de șanțuri pline de noroi pe unde aveți șansa să nu vă calce decât mașinile care merg pe contrasens.

Întrebare: Am auzit că s‑a deschis pasajul Pipera, acum nu se circulă mai bine?
Răspuns: Așa e, înainte se stătea pe o bandă, acum se stă pe două benzi.

CUM REZISTĂM
Întrebare: Cum trebuie să mă îmbrac ca să mă duc la serviciu în Pipera?
Răspuns: Salopetă de denim, cizme de cauciuc până la șolduri, căciulă rusească cu urechi, șuba de fâș impermeabilă, ochelari de scafandru ca să nu vă intre noroiul în ochi.

Întrebare: Vreau să mă sinucid, ce mă sfătuiți?
Răspuns: Indiferent de metodă, în Pipera puteți fi sigur că nici o ambulanță sau mașină de pompieri nu va ajunge la timp ca să vă salveze.

ALTE OPȚIUNI
Întrebare: Dacă lucrez în Pipera, e ok să‑mi stabilesc după serviciu un program cu oră fixă (ex. bilet la teatru sau film, programare la doctor)?
Răspuns: Ha, ha, ha, ha, ha.

Întrebare: Vreau să‑mi iau casă în Pipera, ce‑mi recomandați?
Răspuns: Nu răspundem la întrebări absurde sau tendențioase.