vineri, iunie 01, 2012
20 de ani fără tata. ci într-al treizecișipatrulea 1 Iunie
tata a decis că e momentul să ne împrietenim cam pe când aveam 13 ani. îi împlinisem în vara lui 90. până atunci se mulțumise să ne observe – pe mine și pe soră-mea - și să ne supravegheze vânătăile, bușiturile, activitățile distructive și inventive de undeva din umbră, cu intervenții corectoare când lucrurile promiteau să o ia complet razna. tata ne făcea educație într-un mod foarte creativ. unic, aș putea spune. însă mai ales de neînțeles și de nepătruns pentru noi. o dată, de Sf Nicolae, ne-a pus să așteptăm cu înfrigurare cadourile. ne strânsesem în jurul lui ca doi popândăi fremătători în bucătărie în așteptarea Marii Surprize. presupuneri pofticioase, chițăieli răsfățate. Tata se ridică maiestuos de pe scaunul său și se îndreaptă cu pași mari, lenți, preciși, către Supremul Ascunziș. popândăii sunt electrizați de mister și groază. ceremonia continuă cu Tata care revine cu aceeași pași mari, lenți, preciși, cu un bâtălău mare cam cât ne deșirase pe noi vârsta (de vreo 7, respectiv 9 ani). îl plimbă tacticos prin mâini, îl răsucește, cât să observăm intervențiile artistice pe instrumentul de tortură. era sculptat și pictat minuțios, cu motive azteco-arabe sau arabo-aztece, am dedus eu făcând legătura cu o carte cu poze care fusese plasată strategic prin casă, spre răsfoit. după cum arăta, cred că muncise la el, adunat, o zi-lumină. nu știu în ce context colecționase falnica bâtă, dar era o piesă rară, noduroasă și în același timp nu lipsită de suplețe. ne uitam la obiectul-cult cu o nedumerire amestecată cu dezamăgire, pe fondul unei sumbre presimțiri. Tata ne urmărea neclintit de sub sprânceană, ca și cum ar fi vrut să detecteze cea mai mică trezire a iubirii de frumos, cea mai fragilă tresărire a unui început de catharsis în fața unui Demers Artistic. începutul de catharsis a fost mirarea noastră nedisimulată. momentul artistic a culminat cu agățarea în cui a Bâtei Absolute. cuiul nu era nici el un cui oarecare. era un cui mare, falnic, izvorât cu siguranță din nestrămutata încăpățânare a Marelui Arhitect de a face ordine în lucruri, alta decât în viziunea casnică a mamei. Tata ne-a încredințat că, așa cum ne și așteptăm în sinea noastră, e o bâtă magică instruită să raporteze orice abatere disciplinară. apoi, cu o dexteritate care apărea doar în momentele în care ne ghicea cartea extrasă din pachetul de cărți, tata făcu să apară din Bâta Absolută un sul. Ei bine, sulul conținea exact cele mai frecvente zece abateri disciplinare pe care le exersam la vremea respectivă. catharsisul continua să se desăvârșească sub ochii lui. mirarea se converti în epifanie. Tata dădu citire sulului și ne consultă, democratic, pe rând, asupra sancțiunilor care se cuveneau a fi aplicate pentru fiecare abatere disciplinară în parte. dezamăgirea se transformă în entuziasm și în curând ne-am trezit supralicitând cu înflăcărare numărul de probleme de algebră care ar fi spălat păcatul de a te cățăra pe schele în afara orelor de program ale muncitorilor. sau câte prăjituri ar trebui tăiate de pe listă pentru o singură tragere în poligonul de instrucție din pădurea de peste drum. catharsisul lucra în continuare. epifania se făcu lege. Tata înfășură solemn sulul astfel îmbogățit și îl băgă în buzunar. apoi cu pași mari, lenți, preciși, se îndreptă către sufragerie. neștiind ce să facă, cei doi popândăi îl urmară. Tata apăsă un buton. cei doi popândăi se treziră luați de-a dura de-un Stan și Bran cu gurile până la urechi. erau Cascadorii Râsului. chatarsisul și-a înghițit coada. am râs. toți trei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)