Tot ce era nenecesar să știu și nu mi-ar fi trecut prin cap să întreb despre cea de-a 1002-a noapte

Visez. Visez enorm. Cel mai des visez visele altora și mi-e tare spaimă că și ceilalți visează visele mele. Le știu obraznice. Sigur fac lucruri necuviincioase. Poate își iau singure cine-știe–ce bere din frigider, își pun bocancii noroiți pe cine-știe-unde pe masă, aruncă replici obraznice culese cine-știe-cum în vreo cinstită adunare, scotocesc fără rușine prin sertarele cine-știe-cui, mută mobilele prin casele oamenilor te-miri-cum. De pildă, azi-noapte, m-am surprins scriind un text care nu era al meu. Nici nu aș fi băgat de seamă tragicul accident dacă nu m-aș fi trezit, la ceasul salvării textului, într-un cu totul alt sistem de operare. Așadar salvasem textul altcuiva. Ar fi trebuit să mă asigur că nu am fost observată și să plec tiptil, înainte de a se găsi cineva care să mă dea în vileag. Dar nu. Nu. A trebuit să citesc textul. Știam că e o fraudă îngrozitoare, care nu va rămâne fără urmări. Și totuși m-am apucat să citesc textul. Și asta fără pic de rușine. Se așternea în 290 de puncte, numerotate din zece în zece. Ia te uită, un sistem decimal, mi-am spus. Cine mai folosește un sistem decimal în era sistemelor binare? Când am trecut de punctul 290 la ultima frază, care nu era numerotată, în jurul meu se strânsese o mulțime de dădători în vileag. Pe unii îi știam din viața mea, alții veneau, fără îndoială, din alte vieți. Și pentru că nu eram încă dată cu totul de gol, unul dintre ei m-a întrebat: ei, și de unde crezi că izvorăște sensul textului? Privirea îmi alunecă nesigur pe ultima frază, nenumerotata. Nu se oprește nicăieri. Ridic întrebător ochii. Dau de satisfacția unui profesor care l-a prins iar pe trișorul premiant fără răspunsul salvator la el. Din conjunctiv, izbucnește triumfător: să pot să fiu.... (și textul își vede de treabă fără să ne mai bage în seamă)


..... pe pingeaua stâlcită a mult-prea-umblatei cutii negre. Într-însa bâzâie mereu zgomotul de fond al Universului și, estimp, memoria prăbușirii unei nesfârșite flote de vise. Poveștile pasagerilor din burta diferitelor vise se pătrund și se întrepătrund, se circuitează și se scurtcircuitează ca-ntr-un cimitir uitat de fiare cutremurat, când și când, de fluctuațiile unui câmp electromagnetic. Poveștile pasagerilor se fecundează unele pe altele, printr-un tiranic dictat al hazardului, ca să-și lase umbrele, ușor acrișoare, pe plăcile fotografice care le stau în cale. Valul care le rostogolește se sparge în alb zid cu zid și târăște mai departe, până să numere de-a v-ați ascuns la următorul zid, versiunea astfel distorsionată a ultimelor 24 de secunde dinaintea impactului. Devine hipnotic adeseori încât...


....uneori le spun viselor: plecați! Nu vedeți că nu mai am unde vă găzdui? Am să vă iau și am să vă întemnițez într-un hard mai mare, le ameninț. Iar hardul am să-l dosesc într-un sertar pe care nimeni nu-l va găsi niciodată. 1 Terra, 2 Terra, 10 Terra, miliarde de Terra. Și Universul, nemaiavând loc de visele mele, se revarsă până peste marginile sale. Inventează spațiu, îmbrâncit de șuvoiul de vise alungate, schingiuite, destrăite care fug peste graniță, peste granițele vidului, care fug despletite, cu ochii goi până peste poatele golului, care fug urându-se de moarte între ele, urând porunca ce le-a trimis să crească și să se-nmulțească fără saț, dincolo de resursele planetei.


Visez. Visez enorm. Atât de mult încât în fiecare dimineață mă trezesc într-alt loc, drept care mă văd nevoită să mă găsesc într-alt de unde vin și încotro mă duc.