20 de ani fără tata. ci într-al treizecișipatrulea 1 Iunie

tata a decis că e momentul să ne împrietenim cam pe când aveam 13 ani. îi împlinisem în vara lui 90. până atunci se mulțumise să ne observe – pe mine și pe soră-mea - și să ne supravegheze vânătăile, bușiturile, activitățile distructive și inventive de undeva din umbră, cu intervenții corectoare când lucrurile promiteau să o ia complet razna. tata ne făcea educație într-un mod foarte creativ. unic, aș putea spune. însă mai ales de neînțeles și de nepătruns pentru noi. o dată, de Sf Nicolae, ne-a pus să așteptăm cu înfrigurare cadourile. ne strânsesem în jurul lui ca doi popândăi fremătători în bucătărie în așteptarea Marii Surprize. presupuneri pofticioase, chițăieli răsfățate. Tata se ridică maiestuos de pe scaunul său și se îndreaptă cu pași mari, lenți, preciși, către Supremul Ascunziș. popândăii sunt electrizați de mister și groază. ceremonia continuă cu Tata care revine cu aceeași pași mari, lenți, preciși, cu un bâtălău mare cam cât ne deșirase pe noi vârsta (de vreo 7, respectiv 9 ani). îl plimbă tacticos prin mâini, îl răsucește, cât să observăm intervențiile artistice pe instrumentul de tortură. era sculptat și pictat minuțios, cu motive azteco-arabe sau arabo-aztece, am dedus eu făcând legătura cu o carte cu poze care fusese plasată strategic prin casă, spre răsfoit. după cum arăta, cred că muncise la el, adunat, o zi-lumină. nu știu în ce context colecționase falnica bâtă, dar era o piesă rară, noduroasă și în același timp nu lipsită de suplețe. ne uitam la obiectul-cult cu o nedumerire amestecată cu dezamăgire, pe fondul unei sumbre presimțiri. Tata ne urmărea neclintit de sub sprânceană, ca și cum ar fi vrut să detecteze cea mai mică trezire a iubirii de frumos, cea mai fragilă tresărire a unui început de catharsis în fața unui Demers Artistic. începutul de catharsis a fost mirarea noastră nedisimulată. momentul artistic a culminat cu agățarea în cui a Bâtei Absolute. cuiul nu era nici el un cui oarecare. era un cui mare, falnic, izvorât cu siguranță din nestrămutata încăpățânare a Marelui Arhitect de a face ordine în lucruri, alta decât în viziunea casnică a mamei. Tata ne-a încredințat că, așa cum ne și așteptăm în sinea noastră, e o bâtă magică instruită să raporteze orice abatere disciplinară. apoi, cu o dexteritate care apărea doar în momentele în care ne ghicea cartea extrasă din pachetul de cărți, tata făcu să apară din Bâta Absolută un sul. Ei bine, sulul conținea exact cele mai frecvente zece abateri disciplinare pe care le exersam la vremea respectivă. catharsisul continua să se desăvârșească sub ochii lui. mirarea se converti în epifanie. Tata dădu citire sulului și ne consultă, democratic, pe rând, asupra sancțiunilor care se cuveneau a fi aplicate pentru fiecare abatere disciplinară în parte. dezamăgirea se transformă în entuziasm și în curând ne-am trezit supralicitând cu înflăcărare numărul de probleme de algebră care ar fi spălat păcatul de a te cățăra pe schele în afara orelor de program ale muncitorilor. sau câte prăjituri ar trebui tăiate de pe listă pentru o singură tragere în poligonul de instrucție din pădurea de peste drum. catharsisul lucra în continuare. epifania se făcu lege. Tata înfășură solemn sulul astfel îmbogățit și îl băgă în buzunar. apoi cu pași mari, lenți, preciși, se îndreptă către sufragerie. neștiind ce să facă, cei doi popândăi îl urmară. Tata apăsă un buton. cei doi popândăi se treziră luați de-a dura de-un Stan și Bran cu gurile până la urechi. erau Cascadorii Râsului. chatarsisul și-a înghițit coada. am râs. toți trei.

Tot ce era nenecesar să știu și nu mi-ar fi trecut prin cap să întreb despre cea de-a 1002-a noapte

Visez. Visez enorm. Cel mai des visez visele altora și mi-e tare spaimă că și ceilalți visează visele mele. Le știu obraznice. Sigur fac lucruri necuviincioase. Poate își iau singure cine-știe–ce bere din frigider, își pun bocancii noroiți pe cine-știe-unde pe masă, aruncă replici obraznice culese cine-știe-cum în vreo cinstită adunare, scotocesc fără rușine prin sertarele cine-știe-cui, mută mobilele prin casele oamenilor te-miri-cum. De pildă, azi-noapte, m-am surprins scriind un text care nu era al meu. Nici nu aș fi băgat de seamă tragicul accident dacă nu m-aș fi trezit, la ceasul salvării textului, într-un cu totul alt sistem de operare. Așadar salvasem textul altcuiva. Ar fi trebuit să mă asigur că nu am fost observată și să plec tiptil, înainte de a se găsi cineva care să mă dea în vileag. Dar nu. Nu. A trebuit să citesc textul. Știam că e o fraudă îngrozitoare, care nu va rămâne fără urmări. Și totuși m-am apucat să citesc textul. Și asta fără pic de rușine. Se așternea în 290 de puncte, numerotate din zece în zece. Ia te uită, un sistem decimal, mi-am spus. Cine mai folosește un sistem decimal în era sistemelor binare? Când am trecut de punctul 290 la ultima frază, care nu era numerotată, în jurul meu se strânsese o mulțime de dădători în vileag. Pe unii îi știam din viața mea, alții veneau, fără îndoială, din alte vieți. Și pentru că nu eram încă dată cu totul de gol, unul dintre ei m-a întrebat: ei, și de unde crezi că izvorăște sensul textului? Privirea îmi alunecă nesigur pe ultima frază, nenumerotata. Nu se oprește nicăieri. Ridic întrebător ochii. Dau de satisfacția unui profesor care l-a prins iar pe trișorul premiant fără răspunsul salvator la el. Din conjunctiv, izbucnește triumfător: să pot să fiu.... (și textul își vede de treabă fără să ne mai bage în seamă)


..... pe pingeaua stâlcită a mult-prea-umblatei cutii negre. Într-însa bâzâie mereu zgomotul de fond al Universului și, estimp, memoria prăbușirii unei nesfârșite flote de vise. Poveștile pasagerilor din burta diferitelor vise se pătrund și se întrepătrund, se circuitează și se scurtcircuitează ca-ntr-un cimitir uitat de fiare cutremurat, când și când, de fluctuațiile unui câmp electromagnetic. Poveștile pasagerilor se fecundează unele pe altele, printr-un tiranic dictat al hazardului, ca să-și lase umbrele, ușor acrișoare, pe plăcile fotografice care le stau în cale. Valul care le rostogolește se sparge în alb zid cu zid și târăște mai departe, până să numere de-a v-ați ascuns la următorul zid, versiunea astfel distorsionată a ultimelor 24 de secunde dinaintea impactului. Devine hipnotic adeseori încât...


....uneori le spun viselor: plecați! Nu vedeți că nu mai am unde vă găzdui? Am să vă iau și am să vă întemnițez într-un hard mai mare, le ameninț. Iar hardul am să-l dosesc într-un sertar pe care nimeni nu-l va găsi niciodată. 1 Terra, 2 Terra, 10 Terra, miliarde de Terra. Și Universul, nemaiavând loc de visele mele, se revarsă până peste marginile sale. Inventează spațiu, îmbrâncit de șuvoiul de vise alungate, schingiuite, destrăite care fug peste graniță, peste granițele vidului, care fug despletite, cu ochii goi până peste poatele golului, care fug urându-se de moarte între ele, urând porunca ce le-a trimis să crească și să se-nmulțească fără saț, dincolo de resursele planetei.


Visez. Visez enorm. Atât de mult încât în fiecare dimineață mă trezesc într-alt loc, drept care mă văd nevoită să mă găsesc într-alt de unde vin și încotro mă duc.

Să ne oprim din hărnicie și să cugetăm: 3 miliarde Roșia Montană, 18 miliarde datoria Germaniei. Să ne dea ce-o să ne ia sau să ne dea ce ne-au luat?

Și acum să exersăm un modest copy: Cine nu sare, cine nu sare, ori este harnic, ori e prost de moare!
Ei, săriți cu o semnătură în timp ce stați în casă la căldură. Statul în casă la căldură este OK :) Lenea este OK. Lenea ne-a coborât din copac și tot lenea ne-a făcut să inventăm statul în casă la căldură. dar întâi am inventat casa. Și căldura. Internetul. Și pe noi. Așa OK cum suntem.

http://www.petitieonline.ro/petitie/recuperarea_creantei_istorice_de_la_germania_de_peste_18_miliarde_de_euro-p10919050.html

Povestea s-a întâmplat cam așa:
SINOPSIS. Un cercetator constata ca, acum vreo 70 de ani, Germania a mancat si-a baut de vreo 4 miliarde de euro in contul Romaniei, fara sa plateasca nota. Nota s-a pastrat, mancarea si bautura s-au consumat, dobanzile au curs, datoria a ajuns la peste 19 miliarde de euro.
Guvernul roman vede nota, ridica din umeri: povesti de razboi. Cercetatorul insista. Presa insista. Dilema persista. Autoritatile romane se fac ca lucreaza: nu gasim nota la noi in chitantier. Parlamentarii germani de stanga trag de maneca Guvernul Federal: ce facem cu nota? Cercetatorul mai verifica chitantierul de la nemti. Nota e scrisa negru pe alb la Banca Reglementelor de la Basel.
Povestea se complica. Serviciile germane dau semne de iritare.
Continuarea aici: http://gildapopa.blogspot.com/2010/12/razboiul-celor-19-miliarde-de-euro.html

20 de ani fără tata. Tehnica chiulului în deprinderea trăirilor amoroase*

E-ntuneric și cenușă... Tot aștept să mi se-ntâmple
Vro nenorocire mare ca să mă mai miște-oleacă,
Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.


E un băiat de la liceul Ovidius, Vasile îl cheamă, care a regretat amarnic că nu l-a ascultat pe Vlahuţă. Era pe la începutul lui mai când nişte băieţi şi nişte fete i-au tras-o lui Vlahuţă şi l-au lăsat singur cu profa de română. MILF, blondă, o mai ardea artistic cu Vasile Lovinescu şi cu creanga de aur. Sau cu lâna de aur. Ceva complicat, oricum. Vlahuţă, săracul, mari și crâncene suldame trebuie să ne fi aruncat pe urme.

Băieţii şi fetele au decis s-o ardă mai pe latura cu argonauţii la malul mării. Soarele mijea printre nori, răcoare primăvăratică, pustiu cât vezi cu ochii. Romantic, adolescentin, numai bine pentru idilele ce pluteau prin aer. Nu destul de răcoare ca idilele să tragă de la sine la căldurică însă. O baie în mare era tot ce lipsea ca sufletele să se aventureze unele către altele. Apa, undeva pe la 12-14 grade, numai bună de o bălăceală curajoasă. Eu cu iniţiativa, băieţii cu strădania să fie la înălţimea situaţiei. Mândrele gata să le exalte vitejimea de pe mal.

Pragmatici, mai toţi băieţii au realizat la timp că bălăceala are şi ea o limită şi au bătut demn în retragere când am propus o aventură în larg. Nu şi Vasile. Vasile se bizuia pe forţele lui şi m-a urmat. Am depăşit geamandura. Apa era vânătă când soarele intra în nori şi își frământa ameninţător lâna de aur când vedea soarele. Vasile mă întreba dacă nu mă plictisesc tot înotând. Eu – nu, mai schimb stilurile de înot – şi îi arătam cum schimb stilurile de înot. Vasile mă întreba cam până unde cred eu că ar trebui să ajungem. Ne oprim la stânci şi ne gândim acolo, îi ziceam. Vasile nu mai zicea nimic. Eu nu îi răspundeam nimic. Marea îşi trăgea sufletul întunecat peste spinările noastre care urcau şi coborau creste din ce în ce mai neliniştite. Tăcerea lui Vasile nu mai conţinea nicio întrebare. Nimicul meu nu mai conţinea nici un răspuns.

Trupurile căpătaseră un clinchet metalic în înaintere. Stâncile se apropiau. Fundul mării se ridica sub noi într-un relief înfricoşat de alge alunecoase şi scoici ascuţite. Ne strecuram printre ele cu dinţii încleştaţi. Ne-am agăţat agonic de vîrful unui stabilopod şi ne-am lipit de betonul rece şi umed. Pulberea valurilor despicate de stânci se pierdea în norul împins în mare de propria-i greutate. Trupurile îşi pierduseră consistenţa metalică şi fluturau în vânt cu viteza bătăilor neregulate de inimă. Vasile îmi mesteca numele între dinţi printre înjurături care nu apucau să se articuleze. Eu mi-am băgat pumnul în dinţi ca să nu-mi sparg maxilarul.

Stabilopodul a început să se învârtă încet, apoi din ce în ce mai repede, din ce în ce mai repede, până când s-a făcut sferă, o sferă care refuza să ne mai conțină în inima ei centrifugă tot mai accelerată, din ce în ce mai accelerată. Întâi ne-au împietrit degetele. Vântul ne cioplea formele imperfecte cu nemulțumirea unui artist nebun. Un veac a durat răzvrătirea nărăvașă a cărnii faţă de ispita adâncă a îmbrăţişării fierbinţi, definitive, a betonului. Sări! am urlat ţâşnind din hipnoză în apa tăioasă. Acum! Vasile a plonjat smucit de funia poruncii. Am lăsat în urmă relieful înfricoşat de alge alunecoase şi scoici ascuţite. Betonul ni s-a topit peste umăr în pulberea valurilor. Tăcerea lui Vasile nu mai avea nevoie de răspunsuri. Tăcerea mea nu consumase toate întrebările. Pe mal, romantismul se spulberase. Colegii ne aşteptau îngroziţi cu pături şi cu prosoape.

Vasile nu mi-a mai cerut niciodată prietenia.

* un titlu inspirat de Cucamonga