Să ne oprim din hărnicie și să cugetăm: 3 miliarde Roșia Montană, 18 miliarde datoria Germaniei. Să ne dea ce-o să ne ia sau să ne dea ce ne-au luat?

Și acum să exersăm un modest copy: Cine nu sare, cine nu sare, ori este harnic, ori e prost de moare!
Ei, săriți cu o semnătură în timp ce stați în casă la căldură. Statul în casă la căldură este OK :) Lenea este OK. Lenea ne-a coborât din copac și tot lenea ne-a făcut să inventăm statul în casă la căldură. dar întâi am inventat casa. Și căldura. Internetul. Și pe noi. Așa OK cum suntem.

http://www.petitieonline.ro/petitie/recuperarea_creantei_istorice_de_la_germania_de_peste_18_miliarde_de_euro-p10919050.html

Povestea s-a întâmplat cam așa:
SINOPSIS. Un cercetator constata ca, acum vreo 70 de ani, Germania a mancat si-a baut de vreo 4 miliarde de euro in contul Romaniei, fara sa plateasca nota. Nota s-a pastrat, mancarea si bautura s-au consumat, dobanzile au curs, datoria a ajuns la peste 19 miliarde de euro.
Guvernul roman vede nota, ridica din umeri: povesti de razboi. Cercetatorul insista. Presa insista. Dilema persista. Autoritatile romane se fac ca lucreaza: nu gasim nota la noi in chitantier. Parlamentarii germani de stanga trag de maneca Guvernul Federal: ce facem cu nota? Cercetatorul mai verifica chitantierul de la nemti. Nota e scrisa negru pe alb la Banca Reglementelor de la Basel.
Povestea se complica. Serviciile germane dau semne de iritare.
Continuarea aici: http://gildapopa.blogspot.com/2010/12/razboiul-celor-19-miliarde-de-euro.html

20 de ani fără tata. Tehnica chiulului în deprinderea trăirilor amoroase*

E-ntuneric și cenușă... Tot aștept să mi se-ntâmple
Vro nenorocire mare ca să mă mai miște-oleacă,
Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.


E un băiat de la liceul Ovidius, Vasile îl cheamă, care a regretat amarnic că nu l-a ascultat pe Vlahuţă. Era pe la începutul lui mai când nişte băieţi şi nişte fete i-au tras-o lui Vlahuţă şi l-au lăsat singur cu profa de română. MILF, blondă, o mai ardea artistic cu Vasile Lovinescu şi cu creanga de aur. Sau cu lâna de aur. Ceva complicat, oricum. Vlahuţă, săracul, mari și crâncene suldame trebuie să ne fi aruncat pe urme.

Băieţii şi fetele au decis s-o ardă mai pe latura cu argonauţii la malul mării. Soarele mijea printre nori, răcoare primăvăratică, pustiu cât vezi cu ochii. Romantic, adolescentin, numai bine pentru idilele ce pluteau prin aer. Nu destul de răcoare ca idilele să tragă de la sine la căldurică însă. O baie în mare era tot ce lipsea ca sufletele să se aventureze unele către altele. Apa, undeva pe la 12-14 grade, numai bună de o bălăceală curajoasă. Eu cu iniţiativa, băieţii cu strădania să fie la înălţimea situaţiei. Mândrele gata să le exalte vitejimea de pe mal.

Pragmatici, mai toţi băieţii au realizat la timp că bălăceala are şi ea o limită şi au bătut demn în retragere când am propus o aventură în larg. Nu şi Vasile. Vasile se bizuia pe forţele lui şi m-a urmat. Am depăşit geamandura. Apa era vânătă când soarele intra în nori şi își frământa ameninţător lâna de aur când vedea soarele. Vasile mă întreba dacă nu mă plictisesc tot înotând. Eu – nu, mai schimb stilurile de înot – şi îi arătam cum schimb stilurile de înot. Vasile mă întreba cam până unde cred eu că ar trebui să ajungem. Ne oprim la stânci şi ne gândim acolo, îi ziceam. Vasile nu mai zicea nimic. Eu nu îi răspundeam nimic. Marea îşi trăgea sufletul întunecat peste spinările noastre care urcau şi coborau creste din ce în ce mai neliniştite. Tăcerea lui Vasile nu mai conţinea nicio întrebare. Nimicul meu nu mai conţinea nici un răspuns.

Trupurile căpătaseră un clinchet metalic în înaintere. Stâncile se apropiau. Fundul mării se ridica sub noi într-un relief înfricoşat de alge alunecoase şi scoici ascuţite. Ne strecuram printre ele cu dinţii încleştaţi. Ne-am agăţat agonic de vîrful unui stabilopod şi ne-am lipit de betonul rece şi umed. Pulberea valurilor despicate de stânci se pierdea în norul împins în mare de propria-i greutate. Trupurile îşi pierduseră consistenţa metalică şi fluturau în vânt cu viteza bătăilor neregulate de inimă. Vasile îmi mesteca numele între dinţi printre înjurături care nu apucau să se articuleze. Eu mi-am băgat pumnul în dinţi ca să nu-mi sparg maxilarul.

Stabilopodul a început să se învârtă încet, apoi din ce în ce mai repede, din ce în ce mai repede, până când s-a făcut sferă, o sferă care refuza să ne mai conțină în inima ei centrifugă tot mai accelerată, din ce în ce mai accelerată. Întâi ne-au împietrit degetele. Vântul ne cioplea formele imperfecte cu nemulțumirea unui artist nebun. Un veac a durat răzvrătirea nărăvașă a cărnii faţă de ispita adâncă a îmbrăţişării fierbinţi, definitive, a betonului. Sări! am urlat ţâşnind din hipnoză în apa tăioasă. Acum! Vasile a plonjat smucit de funia poruncii. Am lăsat în urmă relieful înfricoşat de alge alunecoase şi scoici ascuţite. Betonul ni s-a topit peste umăr în pulberea valurilor. Tăcerea lui Vasile nu mai avea nevoie de răspunsuri. Tăcerea mea nu consumase toate întrebările. Pe mal, romantismul se spulberase. Colegii ne aşteptau îngroziţi cu pături şi cu prosoape.

Vasile nu mi-a mai cerut niciodată prietenia.

* un titlu inspirat de Cucamonga

20 de ani fără tata. Zâmbetul pisicii de Cheshire

Desigur. Fotonii nu îmbătrânesc. Unii aleargă de nebuni de la nașterea Universului încoace. Tata mă asigură că sunt aceiași fotoni de la Big Bang. Zbang, a intrat pe o ureche și a ieșit pe cealaltă. Ceva venerabil, de câteva miliarde de ani. Cam ca sfaturile părintești, a mormăit tata în barbă*. Firește, științific vorbind, ar trebui să fie valabil și viceversa. Dumnezeu iubește simetriile. Dacă, totuși, joacă zaruri, per ansamblu tot șase-șase îi iese. Viceversa, antifotonii ar trebui să alerge de nebuni de la moartea Universului încoace. De fapt fotonii ar alearga de nebuni între moartea și nașterea Universului. la capătul morții o iau în sens invers. Aleargă prin noi de nebuni între naștere și moarte.

Și cunoaștem și nașterea și moartea la 300.000 km/s. Tot filmul ne traversează cu 300.000 km/s. Se varsă în noi cu 300.000 km/s. Se distruge** în noi la 300.000 km/s. Ceva din noi se desprinde și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din noi desprinde ceva din altcineva*** și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din altcineva omoară ceva din noi și continuă să fugă cu 300.000 km/s. La 300.000 km/s timpul nu te mai ajunge din urmă. Nu mai ai energie să te deplasezi în timp, pentru că îți consumi toată energia deplasându-te în spațiu. Nu mai ai energie să mori.

Un neutrin a trișat. A depășit energia admisă. E=mc2. A găsit undeva, în afara timpului, energie suplimentară ca să se deplaseze în spațiu. Un neutrin a fost în sine mai mult decât el însuși. Oamenii au trișat cunoscând neutrinul trișând. Au crezut că au înțeles. Au fost păcăliți. Viteza luminii nu e o barieră fizică. Nu e? Nu pare a fi. Dacă joci corect. Dacă accepți convenția terenului în care se desfășoară jocul. Adică bați mingea în interiorul regulilor cunoscute. Macro, micro, relativitatea, cuantica. Gap între. Cele patru dimensiuni pe care, de bine, de rău, le percepem intuitiv. Ar mai fi și altele, care dau bine în formulele matematice, dar care ies de pe frecvența cunoașterii umane.

Dar universul a ales să nu joace corect. Neutrinul a depășit și nu a depășit viteza luminii. A depășit viteza luminii în raport cu observațiile și în calculele observatorilor de la CERN. Nu vă imaginați că observatorii ăștia urmăresc neutrinul cum am urmări noi o pisică traversând sufrageria. Adică o vedem și avem certitudinea că ea există în orice punct de pe traseu. Nu. Neutrinul se comportă mai degrabă ca zâmbetul pisicii de Cheshire. Apare undeva pe traseu, noi pornim cronometrul și îl oprim când îl vedem iară. Prezintă buletinul și pașaportul la intrare și la ieșire și îl credem pe cuvânt că e el. Caucazian, ochi albaștri, nici urmă de barbă. Dar nu ne e prea clar pe unde și-a băut cafeaua între timp. Dacă a apucat să-și facă de cap cu gemenele la 9/11. Poate a găsit o scurtătură. Poate a luat-o printr-un univers paralel pentru că se grăbea. Teoretic, sunt admise nouă dimensiuni spațiale. Măsurătorile la CERN au fost făcute doar în raport cu trei dimensiuni spațiale. Viteza ca mărime fizică e calculată în raport cu timpul și distanța într-o lume cu trei dimensiuni. În condițiile astea eu nu m-aș grăbi să depășesc viteza luminii. Mi-ar fi destul s-o ating. Și să urlu. Este? :)


*Indeed, those photons that were produced near the beginning of time (whatever that means) may well have been reabsorbed, by interstellar dust long ago, and then re-emitted at lower energies.


**The eye, like most light receivers, absorbs the photons it detects irreversibly, and the information carried by the light is destroyed as soon it is recorded.

*** The moments at which the photons appear and disappear reveal the quantum jumps of light, which occur at random. By observing such jumps over a period of several hours, the researchers directly confirmed the statistical properties of thermal radiation laid down a century ago by Planck and Einstein. In this experiment, the information carried by a quantum of light is transferred hundreds of times to a physical system without being lost. The same photon controls the state of a large number of atoms, which is a big step towards quantum information processing.


Notă: acesta nu este un articol științific și trebuie tratat ca atare

Matache, dragostea mea

La birt.
Costică (dulce): Ce mai faci, Mitică?
Mitică (mâncând cu lăcomie): Mă apăr de moarte, monşer!



Primul semn de carte pe care l-am pus când am descărcat bagajele în Berzei a fost„Vinăria" de peste drum. Am răsuflat cu ușurare la gândul că butelcile de vin sunt la îndemână, la bine și la rău. Și m-am simțit imediat acasă.

fragment publicat în Republica Gamma

Aveam s-o cunosc numaidecât pe doamna Plută, trupeșa și neobosit povestitoarea proprietăreasă. Mica sa băcănie, unde găseai cam tot ce ar putea să-ți trebuiască la ceas târziu de noapte, era acolo de-o viață. Vreme de doi ani, cât am viețuit pe-acolo, i-am trecut zilnic pragul. Găseai rarități precum apă Borsec la sticlă, ca pe vremuri (cred că erau chiar aceleași sticle) sau cornulețe fragede cu unt și nucă de nu-știu-care. Doamna Plută știa tot ce mișcă pe o rază de trei-patru kilometri. Cunoștea toate bârfele din cartier, știa cine cu cine s-a certat, cine cui a închiriat, pe cine a mai plimbat poliția azi-noapte și cui i-a dat drumul, cine cât a luat de la Primărie pentru terenurile expropriate de la Podul Basarab. Și cu ce șpagă. Știa politică, nu era dusă de nas de manipulările de la televizor și pricepea toate mișcările de culise. Era liberală și mândră de originile sale dintr-o veche familie de liberali. Cu toate astea, nu se sfia să critice PNL-ul. Îl cunoscuse personal pe Câmpineanu. Avea și poze. Conducea cu o mână de fier mica afacere de familie și îi organiza fără drept de apel pe cei doi fii ai săi, mari de acum, și pe blajinul său soț. Prin prăvălia sa trecuse Jana Gheorghiu, „o femeie extraordinară, păcat că s-a dus”, Andreea Pora, care „chiar era de ispravă”, se perindaseră jurnaliști, filozofi, istorici care mai stătuseră în gazdă prin zonă. Dacă te mai întâlneai cu cineva care locuise prin Matache, doamna Plută era garantat subiect de discuție. Doamna Plută e chiar întruchiparea aprigei și iscusitei jupânese pe care ai fi întâlnit-o, neschimbată, de la 1870 încoace, de când Piața Matache a devenit sufletul negoțului Bucureștilor, odată cu ființarea Gării Târgoviște. Primea și pompa mai departe, ca o inimă harnică, totul despre oamenii locului și întâmplările lor. Și poveștile hrăneau locul așa cum căruțele de marfă ale negustorilor brașoveni sau ale țăranilor hrăneau odinioară pofta de viață a lui Mitică.

„Domnişoară”, îmi făcea ea cu ochiul cu vreo trei ani în urmă, când Oprescu abia își luase în primire mandatul de primar, „nu sunt bani acum de bulevardul ăla”. Avea niște cunoștințe prin Primărie care îi spuneau că sunt zvonuri că, din toate proiectele încremenite în hârțoage, „strapungerea Buzesti-Berzei-Uranus” – unul dintre cele mai costisitoare – ar fi devenit o prioritate. Dar doamna Plută nu credea. Nu era logic. Nu erau bani de excentricități. „Și dacă nu sunt de acord, ce pot să-mi facă? ”, se sumețea vitează doamna Plută. Nu i-a venit să creadă când a primit decizia de expropriere „pentru cauză de utilitate publică”. Însă tot vitează a rămas. Mai avea o mică proprietate în apropriere, unde plănuia să facă o mică iaurtărie, ca pe vremuri. Cu banii de pe expropriere, dacă nu se putea altfel. Cu planurile astea am lăsat-o pe doamna Plută când am plecat din Berzei, pe la sfârșitul lui 2009. Din zecile de adrese din Capitală la care mă găseam într-un moment sau altul, aveam să păstrez în inimă „Cuibul cu Barza” – cum îi zicea bisericuței care a dat numele străzii – ca pe singurul loc care mi-era cu totul acasă. Pe-atunci încă nu era sigur când o să vină demolarea. Vecinii erau convinși că mai durează cel puțin cât un mandat de primar, și – dacă se schimbă primarul – cine știe ce alte proiecte o mai avea în cap.

Făceam zilnic, la pas, Berzei-Buzești, în drumul meu spre Casa Presei. Iubeam zgomotele pestrițe ale străzii, care își murmura simultan poveștile în surdină. Iubeam casele strâmbe și cam greșite, redesenate după imaginația utilitară a țiganilor, înșirate la grămadă printre construcții de colecție - moderniste, art-deco sau belle-epoque. Mă înduioșa kitsch-ul sincer-negustoresc al shaormeriilor, vinăriilor, băcăniilor și al altor prăvălii înșirate de-a lungul șinelor de tramvai. Mă dădeam în vânt după brânzeturile, mirodeniile și feluritele măsline din piața Matache. Mă umpleam de zâmbet când vedeam o lungă, impecabilă limuzină albă înșirată pe toată lungimea unui gard prăpădit, care nu reușea să ascundă rufele multicolore întinse la uscat, semn că acolo se pregătea o falnică nuntă țigănească. Îmi luam, în fiecare dimineață, porția de viață nefeliată ca să pot face față jurnalismului aseptic și împachetat în sacou și cravată pe care îl practicam la Money Channel. Era micul meu secret de supraviețuire în strivitoarele hale postindustriale în care fabricam în serie realități alternative despre FMI, TVA, BNR, real-estate, business, interest-rate, leasing șamd. Deja vedeam, în celălalt capăt al Buzeștiului, cum se apropie amenințător, blocând orizontul cu trupul lor masiv, lipsit de grație, noile clădiri de birouri. Unele născute moarte. Altele ucise lent de criza de perfuzie vitală cu sânge proaspăt de corporatiști. Cavouri contemporane agățate flasc de cerul gri. Au rămas acolo. Nu au interferat cu planurile Primăriei.

M-am întors în Berzei, s-o caut pe doamna Plută, în 2011. Mai. „Cuibul cu Barza” era praf și pulbere. Moartea mă aștepta acolo răbdătoare, într-o cută a timpului dintre Valea Uitării și Valea Plângerii.
În locul prăvăliei zăcea, pe un disc uitat de vremuri, zâmbetul de Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață fară de Moarte al Mădălinei Manole. Mitică, în compania unei amice, aşteaptă să treacă tramvaiul, şi tramvaiul nu mai trece. Ah! domnişoară, toate trec în lumea aceasta, numai tramvaiul nu trece. N-am găsit-o pe doamna Plută la cealaltă mică proprietate din apropiere, aflată la câțiva pași de drumul buldozerelor, unde spera să-și facă iaurtăria. L-am sunat pe unul dintre fiii săi. Doamna Plută plecase în Ardeal și urma să mai stea încă cel puțin două luni. „Acum ne ocupăm noi de problemele cu despăgubiri și de toate celelalte”, îmi spune Plută junior. Tyrannosaurii RECŞI ai hârțogăriilor, absurdităților și nedreptăților înghiţiseră pe nemestecate nesecata energie a doamnei Plută. „Ne-au diminuat de două ori în 2010 banii cu care fusesem de acord în 2009. După noua grilă a notarilor. Imediat ce a apărut, au dat o Hotărâre de guvern cu sumele pentru exproprieri, după taxele minime notariale și nu după evaluări„, continuă fiul, Dragoș. Măgăria pe care a făcut-o Primăria este că, știind că notarii vor publica taxele micșorate, a amânat să încheie vânzarea-cumpărarea pe suma inițială. Nu numai pentru familia Plută, ci pentru toate dosarele. „Ne-au propus cu 30% mai puțin. Am încercat să ne judecăm în instanță, dar asta însemna să așteptăm ani de zile până să vedem banii pe casă și nu ne-am permis”, adaugă el. Aveau rate la bancă. Banca nu a acceptat să suspende plățile. „Pentru că știau că urma să avem bani, după ce încasăm despăgubirile de la Primărie și îi voiau cu tot cu penalități”, explică Plută junior. La Palatul Justiţiei. Mitică umblă de colo până colo prin sala paşilor pierduţi. Pe cine cauţi, Mitică? Caut un avocat, monşer, să mă apere… Ce! ai tu proces? Nu, monşer, să mă apere… de muşte. Și au acceptat. Cu ezitări, Dragoș spune că au primit 800 de euro pe metrul pătrat de pământ plus încă vreo 2-300 de euro metrul pătrat de construcție. De pe forumuri și site-uri de avocatură unde expropriații și-au spus oful aflu că ăsta e prețul mediu pe care l-au obținut oamenii pe case și terenuri. De vreo cinci ori mai puțin decât a dat Primăria în 2008 pentru exproprierile din zona Podului Basarab, zonă ceva mai ieftină ca Berzei-Buzești: 4.800 -7.800 de euro pe metru pătrat de teren. Și totuși, în iunie 2010, Guvernul i-a aprobat lui Oprescu suma de un miliard de lei pentru despăgubiri (HG 590/2010). Pentru 86 de case din Berzei, Baldovin Pârcălab, Buzești, Vulcănescu etc. În medie, vreo 12 milioane de lei pe casă, nu? Cam trei milioane de euro bucata. Bani care, în niciun caz, nu sunt în buzunarele locatarilor. Dacă tragem linie aici, costurile cu marele bulevard Uranus ajung la circa 300 de milioane de euro. Aproape 30% din bugetul Primăriei Capitalei pe 2011. Din care capitolul monumente istorice a primit doar „0, ceva la sută”, cum se exprima un oficial.
notă: foto by Gilda Popa, cu excepția primei fotografii (Vinăria înainte de demolare), preluată de pe http://www.ideiurbane.ro/