20 de ani fără tata. Tata vs Culegerea Albastră.

Era temută, respectată și urâtă sincer la sfârșitul anilor 80, când prestam, nițel cam indolent după gusturile tatei, în purgatoriul călduț al gimnaziului. Toate drumurile către liceu treceau prin Culegerea Albastră. Ne luam cu toții la trântă, în mare taină, cu nesfârșitele șiruri de ecuații care se încăpățânau să rămână nedeslușite în vârful penițelor chinezești încovoiate de atâta efort. Victoriile erau trâmbițate neapărat triumfător la școală, unde câte un „ți-a IEȘIT rezultatul la 123?” te umilea definitiv vreme de o pauză. Înfrângerile ni le doseam cu iscusință. Visam ore întregi în cămăruța mea cu pereți roz de pe strada Energiei cu nasul proptit între grămezile de litere și cifre din paginile criptice. Obligatoriu mă apuca visatul la orele suplimentare de matematică. Și culegerea mea albastră era ca un covoraș magic certat cu gravitația. Aterizarea venea brusc, odată cu scârțâitul ușii de la intrare. Era tata. Avea să mănânce, să sporovăiască nițel cu mama, poate să vadă ce mai e la bulgari, după care trebuia să-i prezint gloriosul raport: care-i scorul cu Culegerea Albastră. Începea numărătoarea inversă și trebuia să trec la atac neîntârziat. Înșfăcam în grabă penița abandonată pe câmpul de luptă și treceam la măcelărit coloanele de x, y și zet cu o ferocitate de nerecunoscut. Dar nu se dădeau eliminate. La momentul adevărului, cu penița frântă și cu coada între picioare mă prezint, fără elan ca de obicei, la tata. Dincolo de ochelarii cu ramă groasă mă întâmpină privirea severă, brăzdată când și când de ceva între un licăr șăgalnic și un luciu trecător al lentilei. Vinovăția mă însoțește tăcut, ca un moș crăciun care și-a pierdut barba. Tata își muta privirea severă spre infanteria de x, y și zet care rămâne, sfidător, în picioare. Câteva minute de tăcere, cât un lecanoșdeța și licărul șăgalnic ia în stăpânire ferestrele cu ramă groasă. Problema era formulată greșit. Tata făcuse ordine în sistemul de ecuații, iar îndărătnicele șiruri de x, y și zet își luau, respectuos, la revedere de la noi, lăsând în urmă rezultatul corect de la finalul culegerii. Nicio marseilleză n-ar fi putut zugrăvi simțământul de triumf care m-a copleșit. Tata umilise Culegerea Albastră. Și eu eram în echipă cu el. Învinsesem sistemul. Negasem autoritatea.
Aveam să port în mine această victorie peste ani. Scrisă cu acul în colțul ochiului, cum spune Șeherezada în una din cele o mie și una de nopți. A fost suficient să știu că o problemă poate fi formulată greșit. Și am privit lumea altfel.

Razboiul celor 19 miliarde de euro

Mai multe institutii financiare internationale au inaintat Guvernului, pe 10 noiembrie, o oferta de un miliard de euro pentru achizitionarea datoriei istorice a Germaniei catre Romania, estimata la circa 19 miliarde de euro. Propunerea redeschide dosarul creantei, dupa ce autoritatile romane au instituit codul tacerii asupra subiectului, sub pretextul ca in arhivele din Romania nu s-au descoperit documente care sa ateste o astfel de datorie. In culisele tacerii institutionale s-ar putea ascunde insa realitati socante: scenariul unui pact secret Basescu - Merkel si/sau varianta unei cesiuni a creantei catre entitati private, mutare ce ar putea permite „scurgerea” unor comisioane direct in buzunarele inaltilor functionari din ministerele cu putere de decizie in cazul recuperarii creantelor externe. O ordonanta de urgenta publicata spre sfarsitul lui octombrie intareste o astfel de ipoteza. Radu Golban, cel care a descoperit creanta, s-a trezit brusc intr-o Romanie kafkiana, inconjurat de intrigi incalcite. Functionari din Guvern, Presedintie si BNR, vanatori de comori, jurnalisti, fosti revolutionari - toti l-au scotocit de „cheia” comorii, dupa care i-au inchis usa in nas. Fara explicatii.

Ancheta cap-coada aici.


SINOPSIS: Un cercetator constata ca, acum vreo 70 de ani, Germania a mancat si-a baut de vreo 4 miliarde de euro in contul Romaniei, fara sa plateasca nota. Nota s-a pastrat, mancarea si bautura s-au consumat, dobanzile au curs, datoria a ajuns la peste 19 miliarde de euro.
Guvernul roman vede nota, ridica din umeri: povesti de razboi. Cercetatorul insista. Presa insista. Dilema persista. Autoritatile romane se fac ca lucreaza: nu gasim nota la noi in chitantier. Parlamentarii germani de stanga trag de maneca Guvernul Federal: ce facem cu nota? Cercetatorul mai verifica chitantierul de la nemti. Nota e scrisa negru pe alb la Banca Reglementelor de la Basel.
Povestea se complica. Serviciile germane dau semne de iritare. Apare in scena un personaj, parte ONG-ist, parte om de afaceri, cu ceva pile la Moscova si cu antecedente in recuperarea tezaurului de la rusi. Omul s-a imprietenit cu cercetatorul si s-a convins ca treaba-i serioasa. In paralel, face niste calcule si niste planuri, cu care cercetatorul nu e intotdeauna la curent. In cele din urma vine cu o idee: nota pierduta trebuie sa fie in arhivele CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat de URSS in 1949, cu rolul declarat de a stimula comertul dintre tarile din blocul estic). Care vra sa zica la rusi, care s-au oferit s-o pastreze ei, prin anii 50’, pe vremea cand faceam afaceri banoase impreuna. Teoriile il socheaza pe cercetator, care nu intelege ce cauta Rusia in toata afacerea.
ONG-istul ştie nişte baieti prietenoşi care se pricep sa recupereze note ratacite si care s-ar baga sa ne ajute. Guvernantii ciulesc urechile: deci cascavalul poate fi feliat. Tentant, dar e un joc cam periculos. Se abtin cu greu sa intinda mana. BNR, titularul chitantiei, isi pastreaza sobrietatea. Dilema persista. La Cotroceni apar niste tineri cu ochi albastri, care dau semne ca romanii au cam exagerat cu gluma. Se joaca aiurea cu focul si Romania nu a implinit PIB-ul legal de economie matura. Dovada ca s-a intors la tutorele FMI, ca sa ii faca educatie economica. Nu stam bine in UE? Nu vrem Schengen?

Mingea e la Cotroceni. Se fac jocurile.

Intre timp curg comunicarile oficiale catre presa si ONG-isti: nu stim, n-am vazut, nu credem, mai vedem. Cercetatorul este invitat la o televiziune prietena a Cotroceniului sa dea noi amanunte. In culise, autoritatile se framanta: sa-l luam sa ne consilieze, sa nu-l luam... Germania da noi semne de nervozitate. Guvernul Federal raspunde sec interpelarii din Bundestag: Romania a facut cinste cu mancarea si cu bautura, a semnat ca plateste nota, caz inchis. Cercetatorul insista: Romania a facut cinste in razboi la o alta masa, masa asta e pe bani. Argumenteaza cu Tratatul de pace de la Paris din 1947, unde scrie clar: „cu exceptia”. Guvernantii isi fac planuri: poate putem conta pe baietii aia prietenosi care ar vrea sa ne ajute... Spunem ca Germania, dar ne alegem si noi cu ceva.
Cercetatorul e in plus, in orice scenariu. Ar putea strica totul. Este trimis acasa, in Elvetia. BNR il consoleaza parinteste: ramanem prieteni. De la Bucuresti pornesc semnale catre Berlin: respect, am facut cinste. Ca de la un PIB de 115 miliarde de euro la un PIB de 2,22 trilioane de euro. PIB-ul Romaniei multiplicat de vreo 20 de ori. Sa va fie de bine.
Notele oficiale care ies din ministere capata brusc claritate: datoria NU exista. BNR-ul o lasa in coada de peşte: cautati in arhivele BCR, se pare ca austriecii de la Erste care au cumparat banca s-au ales si cu niscaiva documente de interes national. Sau scotociti pe la Arhivele Nationale, daca aveti timp. Cercetatorul continua sa trimita catre BNR fotocopii dupa documentele aflate in arhivele de la Basel. BNR ii da ignore. Cancelarul german aterizeaza triumfal la Bucuresti. Cere dreptate: sa fie platite notele restante catre firmele nemtesti care fac afaceri cu statul roman. Sa se restituie proprietatile germanilor preluate abuziv de regimul comunist. Premierul si Presedintele inghit in sec si dau asigurari ca se va face dreptate. Cancelarul pleaca.

Problema devine o chestiune privata. Ajunge inapoi, la Guvern

Guvernul avea pe teava, chiar in momentul vizitei cancelarului german, o ordonanta de urgenta prin care trece nota virtuala, nota pierduta, din buzunarul mai indepartat al Fondului Proprietatea in buzunarele interioare ale bugetului. E mai la indemana. La doar doua saptamani de la vizita, ordonanta e in Monitorul Oficial. Doua saptamani de la publicarea OUG, pe 10 noiembrie, baietii prietenosi sar cu o oferta de cumparare a notei ratacite. Oferta e intermediata de aceeasi persoana care a fost cap de afis acum cativa ani cand cu recuperarea tezaurului de la rusi. Guvernantii nu sunt convinsi ca propunerea e serioasa. Mai trece o saptamana, iar pe masa Ministerului de Finante si la secretariatul general al Guvernului apare o noua oferta. De data asta foarte concreta: un miliard de euro avans, la buget, fara dobanzi, fara comisioane (mai putin comisioanele intermediarului, ministrilor si ale echipelor semnatare, care nu se pun la socoteala, se subinteleg in situatiile de acest gen).
Dupa avans, „mai vedem noi”. Uneori, „mai vedem noi” inseamna „mai nimic”. De data asta, tacerea din jurul subiectului devine impenetrabila. Toate personajele care au avut acces la culisele povestii raspund sec, pasand problema de la o institutie la alta. Intermediarul se plange ca oferta financiara pe care a depus-o nu este luata in seama nici la Guvern si nici la Finante. De ce? Functionarii analizeaza atent cascavalul cu un ochi la Palatul Victoria si cu unul la Cotroceni, insa semnalul mult-asteptat al Presedintelui intarzie. Foamea devine insuportabila. Specialistii dau tarcoale cascavalului si analizeaza cum sa-l demonteze de pe suportul contractual pe care a venit: ar putea ascunde o capcana. Ar putea declansa o pocnitoare care sa explodeze chiar in cabinetul Cancelarului. Care, se stie, nu prea are simtul umorului. Se fac masuratori. Apare al treilea scenariu: statul roman se face ca ploua, in sensul ca nu a recunoscut creanta si nici nu a trimis direct recuperatorii pe capul Germaniei, in timp ce societatea civila castiga in instanta dreptul sa se spele pe cap cu creanta. De 19 miliarde de euro.
GENERIC
TO BE CONTINUED

Mircea Eliade - "Pilotii orbi"

Parcă îmi vine să cred că ipochimenii s-au tot reîncarnat pe-aci pentru că n-au găsit un teren așa lipsit de anticorpi pentru prostie, lăcomie și incompetență în altă parte. Na, că ai noștri sunt mai faliți ca ai lor.

Doamnelor și domnilor, de la Mircea Eliade zicere [articol publicat in ziarul `Vremea', 1937] Tonul e cam naționalist, firește, dar în vremile astea de restriște nu strică o astfel de lectură.


"Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine "puterea" politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea - dupã marea victorie finalã - sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 - lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) - dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã - luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob - elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea - toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile - si sunt înghititi de popoare vecine.


Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã "puterea". Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. [.]

Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor - care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi.


Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã "tinem la bãuturã", iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã - instinctul statal - nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri. Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor - putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.


Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !

"Mergeti cu bine, cu sanatate, în vremurile care vor veni!" (urare getica
straveche)"

Al șaselea simț

Când formulele tradiționale de business încep să dea erori, cineva trebuie să-și asume riscul de a porni în căutarea unei noi soluții. Cum? Tehnicile împrumutate din teatru ar putea ghida top-managerii în căutarea noii ”pietre filosofale” a leadershipului.

si in Money Express


”Ce facem aici nu e neapărat teatru și nu e neapărat leadership, e o zonă de tangență, de interferență între cele două”, explică regizorul Dan Vasile, chiar înainte de a intra în rolul de maestru de ceremonii pentru cei șapte ”top executive” care au acceptat invitația la neobișnuitul curs de trainining, la mansarda clubului Cafepedia din Romană. |n esență, adaugă el în timp ce reevaluează din ochi, cu un aer ușor nemulțumit, ultimele detalii legate de scena de lucru, workshopul le propune managerilor să exploreze lumea, prin teatru, dincolo de setul de reguli rigide impuse de rolurile lor socio-profesionale: așa trebuie, așa se fac lucrurile. Iar dincolo se află o calitate umană fragilă, impalpabilă și greu de obiectivat. ”Noi propunem repunerea în linie a omului cu intuiția, cu el însuși”, intervine Adriana Boșcănici, managing partner la Trainart și inițiatorul proiectului, convinsă că această ofertă, aparent destul de neserioasă din perspectiva unui om îngropat în task-uri concrete, a stârnit interesul managerilor. {i nu este prea departe de adevăr. ”Pericol major și incertitudine maximă”, așa caracteriza Eugen Voicu, președintele Aviva Investors, în aprilie 2009, mediul de afaceri din România, într-o dezbatere online pe tema leadershipului de criză. ”Orice se bazează pe planificare nu poate funcționa într-un mediu imprevizibil” intervenea, la aceeași dezbatere, Adrian Stanciu, consultant și partener în Human Synergistics România, cofondator Ascendis. Vorbind din perspectiva unui manager, Stanciu mai spune că acolo unde singura siguranță e nesiguranța, cel mai important lucru este ”să renunțăm la reflexul de a trăi în medii sigure și previzibile, să învățăm să tratăm incertitudinea ca pe un fel de a trăi și de a găsi oportunități în mijlocul haosului”. Or, tocmai asta propune teatrul. Motivul pentru care cei șapte top-manageri și-au abandonat, pentru trei ore, agendele supraîncărcate de lucru, ar putea fi tocmai instinctul de a căuta ”ceva” care să-i ghideze emoțional în plin haos. ”Ceea ce vom experimenta aici e work in progress. E fresh&squezze”, spune Dan Vasile, care explică faptul că a pregătit un set de exerciții și de prezentări pentru training, însă le va asambla ”live”, în funcție de reacția și de energia auditoriului. ”Ne dăm voie să ne lăsăm surprinși de modul în care evoluează workshopul”, își asumă regizorul propriul său factor de incertitudine.

JOCUL DE CULISE. |n camera alăturată ”scenei”, la mansarda Cafepedia au sosit deja patru invitați. |n ordinea intrării în ”culise”, s-au așezat pe canapeaua comodă, decorată cu multe perne, Mirela Palade, director general adjunct al Transfond, unul dintre cei mai importanți furnizori de servicii financiare, Constantin Iordache, Country President Securitas Services România, divizie a liderului mondial în servicii de securitate, Securitas AB, Laura Arghirescu, CEO al diviziilor de real estate, afaceri și servicii din grupul RTC Holding și Florentina Taudor, Executive Manager la Suport Colect, firma de recuperări creanțe din grupul austriac Erste via BCR. Deși spațiul inspiră relaxare, atmosfera este înghețată: managerii butonează febril la smartphone-urile de care nu se pot desprinde nici cu zece minute înainte de a fi invitați să lase la ușă rolul de CEO. Mirela Palade întreabă, cu un aer neliniștit, de programul cursului. Există un draft pe care i-l oferă Iordache de la Securitas. Directorul Transfond îl studiază cu atenție în tăcerea generală. Monotonia e întreruptă de apariția unui nou personaj: Sergiu Neguț, Deputy General Manager la Centrul Medical Unirea își face intrarea, salutând lumea cu un tonus molipsitor și cu câteva replici vesele. Oferă tuturor cărți de vizită, declanșând, ca la un semn, sesiunea obligatorie de networking. Scurtul episod de socializare nu reușește să spargă gheața. Tăcerea care nivelează iar atmosfera este întreruptă de Marius Dan, proprietarul start-up-ului ”Measure and Go”, care vine cu răsuflarea tăiată de cursa în caniculă, declanșată de veșnic problematica parcare. {i de imperioasa primă poruncă în business: ”Să nu întârzii”. |n ultimul moment, chiar când regizorul invită pe toată lumea în ”scenă”, apare și Antoaneta Curteanu, CEO Unicredit Leasing. Echipa este completă, iar jocul de improvizație poate să înceapă.

FRESH&SQUEZZE. După ce invitații se așază pe scaunele dispuse în semicerc în fața unei mici scene, regizorul explică primul exercițiu de improvizație. Cere tuturor să își deseneze conturul palmei pe o coală de hârtie, prilej pentru toată lumea să caute câte un suport: perete, agendă sau minibar, care să permită o astfel de operațiune. Degetele capătă câte un sens existențial, după ce fiecare scrie pe coală cine este, ce face, ce voia să fie când era mic, unde se vede peste 10 ani, ceva OK despre sine - o calitate și ceva mai puțin OK, un lucru pe care ar dori să-l schimbe. Managerii sunt încă reținuți la invitația de a ieși ”la tablă” cu desenul, ca să-l prezinte, însă, odată ce apare primul voluntar, atmosfera se destinde. Ies la iveală aspirații amuzante, prin asocierea cu rolul de CEO: macaragiu, astronom, chirurg, om de știință, preot, pilot de avion. Fiecare apreciază câte o altă calitate la sine: optimist, perseverent, înțelegător, vesel, dar ”serios atunci când sunt vesel”, empatic. La ”ce ar schimba” însă, se suprapun câteva degete: mai multă răbdare, mai multă răbdare, mai multă răbdare.
Pe măsură ce trece timpul, participanții devin mai deschiși și mai dezinvolți. Fac glume. Povestesc. Interacționează. Contractul propus de regizor în etapa următoare - așteptări vs contribuțiile fiecăruia la workshop - începe să funcționeze. Dan Vasile citește lista finală, expusă pe un copac desenat pe tablă. Managerii vor să învețe să facă ”un mai bun slalom printre emoții și clișee”, să descopere despre sine ”ceva ce nu știam” (se râde înfundat), ”să conving mai ușor, să influențez”, ”orice fel de learning”, ”experiențele voastre”. La contribuții, afirmația unuia dintre executive că ”fac orice” stârnește hohote de râs. Ceilalți, mai puțin generoși, pun la bătaie experiențele proprii, entuziasm și deschidere.

EU, CEO. TU? Discuția despre limite și răbdare revine și se aprofundează la dezbaterea regulilor elementare de igienă relațională, enunțate de psihosociologul francez Jaques Salome. Dan Vasile exemplifică ideea de relație printr-o eșarfă pe care i-o întinde Antoanetei Curteanu. Aceleași persoane pot comunica prin mai multe tipuri de relații: personale, de business, de familie. ”Eșarfa care ne poate apropia până la o distanță peste limita de confort”, rememorează ulterior episodul managerul Unicredit Leasing, ”adică dincolo de jumătate, mi-a arătat o noua perspectivă asupra ideii de relație”.
”Vorbește cu celălalt, nu despre celălalt”, este una dintre regulile de comunicare și presupune răbdarea de a asculta. ”Dar dacă îți spune bla-blauri?”, zâmbește sceptic Constantin Iordache, care dă de înțeles că nu ai timp să-i asculți pe toți angajații care îți solicită atenția. Dealtfel, top-managerii sunt expuși stresului emoțional generat de măsurile nepopulare pe care sunt nevoiți să le ia, dar și de ritmul amețitor în care trebuie să ia decizii. Igiena relațională ar trebui să ajute la repunerea în echilibru a emoțiilor disonante. Constantin Iordache vorbește, într-un interviu ulterior workshop-ului, despre faptul că încearcă să facă concedieri într-o manieră cât mai umană: ”cineva a spus despre mine că sunt prea sufletist”, spune el, ”dar țin la oameni”. {i Laura Arghirescu, CEO în grupul RTC Holding marcat deja de două insolvențe – cea a Diverta și TCE Logistică, a resimțit tensiunile interne generate de măsurile drastice legate de micșorări de salarii, restructurări sau renunțarea la incentive-uri. Din exterior, stresul a venit din relația cu partenerii de afaceri care ”trăgeau de termenele de plată”. |n ambele cazuri, relațiile care au rezistat s-au consolidat, iar la cele dificile s-a renunțat. E un context tulbure, în care singurul tool de motivare e relația pe care o construiești cu echipa, reflectează managerul RTC Holding. Discuția se repliază la regula ”asumă-ti diferența”, iar managerii se pun de acord că angajații evită să vină cu propuneri inovative de teamă să ”nu iasă în față” și să nu fie obligați să-și asume integral punerea în practică a ideilor revoluționare. Aici conversația converge către ”punctul nevralgic”: asumarea riscului și ieșirea din starea de confort dată de practicile tradiționale în afaceri, funcționale într-un mediu de normalitate, dar depășite în ”noua dezordine de business”.

DANSAND CU RISCUL. ”Toate experiențele spun că înveți doar în dezechilibru”, spune regizorul, explicând că toate exercițiile de improvizație pe care pe care le va propune în timpul cursului vorbesc despre aruncarea în dezechilibru, cu scopul de a sparge limitele confortului. ”Confortul uniformizează, te face să mergi în cerc”, continuă el, ”generează o serie de acțiuni care duc la același rezultat”. Or, despre asta e teatrul. ”Aruncați-vă în dezechilibru, pentru că în joc nu se poate întâmpla nimic rău. E ceea ce fac actorii”. Dar ce fac managerii? |n lumea reală, îți trebuie intuiție, încredere, curaj, curaj și iar curaj ca să arunci o organizație de mari dimensiuni în dezechilibru, pentru a o reașeza la un alt nivel de echilibru, mai adaptat momentului. Unui Executive, bombardat, fără oprire, de probleme care nu suportă amânare, îi este extrem de greu să construiască pe o nouă direcție. ”Fiecare situație care se ivește în business trebuie tratată ca numărul unu. Criza te face să dai importanță mai multor lucruri”, spune Constantin Iordache de la Securitas. ”Am avut de-a face cu situații în care oameni aflați într-un contratimp evident față de realitatea crizei”, povestește Antoaneta Curteanu despre starea de asediu în care se află un CEO, ”refuzau să recunoască faptul că trebuie să schimbe ceva”. Rolul pe care și l-a asumat managerul Unicredit, a fost acela de a le arăta ”realitatea crudă din jur” și de a-i ajuta să o depășească. ”Cea mai tensionata situație”, povestește și Laura Arghirescu ”a fost legată de restructurare”. Executivul RTC Holding a fost nevoit să redimensioneze linii de business sau chiar să renunțe la unele dintre, ele doar pentru ”simplul fapt că rezultatele erau pe termen destul de lung si alocarea resurselor se facea strict pentru susținerea business-ului”. Acolo unde vorbești de supraviețuire, poți risca o schimbare? Adrian Stanciu de la Human Synergistics România crede că e obligatoriu: trebuie să-ți înțelegi pierderile și să vezi cât timp poți rezista la aceste pierderi. Apoi să începi să încerci lucruri noi, diferite, până dai peste un model de lucru care merge și ”să speri că asta se va întampla înainte să sune orologiul”.



Ieşirea din scenă

Curiozitatea a fost, pentru majoritatea top-managerilor, mobilul participării la trainingul organizat de Trainart. Dar fiecare a plecat ”de pe scenă” cu lucruri diferite.

EPISODUL-CHEIE. Exerciţiul cu eşarfa, răspunde Antoaneta Curteanu. ”Mi-a dat o nouă perspectivă asupra ideii de relaţie şi a distanţei de confort în relaţie”, explică managerul Unicredit Leasing. ”Exemplul cu situaţiile neprevăzute care pot încurca actorul”, spune Marius Dan, care a reţinut lecţia reacţiei spontane. Trainerul. Spontaneitatea lui. Capacitatea de a ţine audienţa conectată, răspunde fără ezitare Mirela Palade. Exerciţiul de cunoaştere, care a fost inedit, în opinia lui Constantin Iordache.

TRANSFER. Ce ar împrumuta un CEO de la un om de teatru? Mirela Palade ar importa spontaneitatea şi autocontrolul, Antoaneta Curteanu capacitatea de concentrare în faţa unei audienţe critice, Laura Arghirescu creativitatea şi libertatea. Iordache ar vrea să aibă capacitatea de a transmite clar, empatic, un mesaj care să ajungă nealterat la receptor. Iar Marius Dan ar împrumuta instinctul de a genera, spontan, un plan B în situaţii neprevăzute.

LEARNING. Tehnicile împrumutate din teatru îţi pot descătuşa forţe interioare creative, crede Curteanu, pe care să le foloseşti în
fundamentarea unor decizii importante, într-o periodă în care nesiguranţa şi disconfortul sunt regula. |nvăţarea din experienţa altora, pe care teatrul o oferă mai mult decât alt vehicol de cunoaştere, e tipul de învăţare cel mai bine asimilat, spune Mirela Palade.