Dacă ar fi adus cineva ieri vorba despre Patapievici aș fi tăcut enigmatic. Și cuminte. Nu mi-ar fi trecut prin cap niciun citat, nicio replică isteață, n-aș fi avut nicio părere. Nimic. Trăisem, ani de zile, cu convingerea sinceră că n-am avut niciodată, în niciun fel de împrejurare și sub nicio formă vreun contact intelectual cu Patapievici. O descindere inopinată la adresa agendelor mele de acum 11 ani a scos la lumină un adevăr cutremurător.

Îl citisem!!! Da, niciun dubiu. Am verificat. Era Patapievici. Și asta nu-i nimic. Aveam păreri ferme despre Patapievici. Îmi notasem citate din Patapievici. Îl desființam pe Patapievici. Cu o neobrăzare inconștientă de intelectuală frivolă proaspăt ieșită din adolescență: “Până acum, HR Patapievici (în Zbor în bătaia...& Cerul văzut...) mi s-a părut un băiețel cam exaltat care – pe alocuri – se ia prea mult în serios, scuipând verdicte precum cojile de semințe, verdicte pentru care pledează cu emfaza& fierbințeala unui adolescent posesor al unui caiet de lecturi suplimentare&jurnal intim. Sclipitor, erudit, nu însă înțelept”. (Cred că am adăugat, din generozitate, ultima propoziție după ce am recitit pasajul și am realizat cât de grav suna).

De atunci nu-mi mai revin din șocul cultural. Sincer, mi-e frică să stau singură cu mine! Dacă l-am citit și pe Benoît Mandelbrot?