Matache, dragostea mea

La birt.
Costică (dulce): Ce mai faci, Mitică?
Mitică (mâncând cu lăcomie): Mă apăr de moarte, monşer!



Primul semn de carte pe care l-am pus când am descărcat bagajele în Berzei a fost„Vinăria" de peste drum. Am răsuflat cu ușurare la gândul că butelcile de vin sunt la îndemână, la bine și la rău. Și m-am simțit imediat acasă.

fragment publicat în Republica Gamma

Aveam s-o cunosc numaidecât pe doamna Plută, trupeșa și neobosit povestitoarea proprietăreasă. Mica sa băcănie, unde găseai cam tot ce ar putea să-ți trebuiască la ceas târziu de noapte, era acolo de-o viață. Vreme de doi ani, cât am viețuit pe-acolo, i-am trecut zilnic pragul. Găseai rarități precum apă Borsec la sticlă, ca pe vremuri (cred că erau chiar aceleași sticle) sau cornulețe fragede cu unt și nucă de nu-știu-care. Doamna Plută știa tot ce mișcă pe o rază de trei-patru kilometri. Cunoștea toate bârfele din cartier, știa cine cu cine s-a certat, cine cui a închiriat, pe cine a mai plimbat poliția azi-noapte și cui i-a dat drumul, cine cât a luat de la Primărie pentru terenurile expropriate de la Podul Basarab. Și cu ce șpagă. Știa politică, nu era dusă de nas de manipulările de la televizor și pricepea toate mișcările de culise. Era liberală și mândră de originile sale dintr-o veche familie de liberali. Cu toate astea, nu se sfia să critice PNL-ul. Îl cunoscuse personal pe Câmpineanu. Avea și poze. Conducea cu o mână de fier mica afacere de familie și îi organiza fără drept de apel pe cei doi fii ai săi, mari de acum, și pe blajinul său soț. Prin prăvălia sa trecuse Jana Gheorghiu, „o femeie extraordinară, păcat că s-a dus”, Andreea Pora, care „chiar era de ispravă”, se perindaseră jurnaliști, filozofi, istorici care mai stătuseră în gazdă prin zonă. Dacă te mai întâlneai cu cineva care locuise prin Matache, doamna Plută era garantat subiect de discuție. Doamna Plută e chiar întruchiparea aprigei și iscusitei jupânese pe care ai fi întâlnit-o, neschimbată, de la 1870 încoace, de când Piața Matache a devenit sufletul negoțului Bucureștilor, odată cu ființarea Gării Târgoviște. Primea și pompa mai departe, ca o inimă harnică, totul despre oamenii locului și întâmplările lor. Și poveștile hrăneau locul așa cum căruțele de marfă ale negustorilor brașoveni sau ale țăranilor hrăneau odinioară pofta de viață a lui Mitică.

„Domnişoară”, îmi făcea ea cu ochiul cu vreo trei ani în urmă, când Oprescu abia își luase în primire mandatul de primar, „nu sunt bani acum de bulevardul ăla”. Avea niște cunoștințe prin Primărie care îi spuneau că sunt zvonuri că, din toate proiectele încremenite în hârțoage, „strapungerea Buzesti-Berzei-Uranus” – unul dintre cele mai costisitoare – ar fi devenit o prioritate. Dar doamna Plută nu credea. Nu era logic. Nu erau bani de excentricități. „Și dacă nu sunt de acord, ce pot să-mi facă? ”, se sumețea vitează doamna Plută. Nu i-a venit să creadă când a primit decizia de expropriere „pentru cauză de utilitate publică”. Însă tot vitează a rămas. Mai avea o mică proprietate în apropriere, unde plănuia să facă o mică iaurtărie, ca pe vremuri. Cu banii de pe expropriere, dacă nu se putea altfel. Cu planurile astea am lăsat-o pe doamna Plută când am plecat din Berzei, pe la sfârșitul lui 2009. Din zecile de adrese din Capitală la care mă găseam într-un moment sau altul, aveam să păstrez în inimă „Cuibul cu Barza” – cum îi zicea bisericuței care a dat numele străzii – ca pe singurul loc care mi-era cu totul acasă. Pe-atunci încă nu era sigur când o să vină demolarea. Vecinii erau convinși că mai durează cel puțin cât un mandat de primar, și – dacă se schimbă primarul – cine știe ce alte proiecte o mai avea în cap.

Făceam zilnic, la pas, Berzei-Buzești, în drumul meu spre Casa Presei. Iubeam zgomotele pestrițe ale străzii, care își murmura simultan poveștile în surdină. Iubeam casele strâmbe și cam greșite, redesenate după imaginația utilitară a țiganilor, înșirate la grămadă printre construcții de colecție - moderniste, art-deco sau belle-epoque. Mă înduioșa kitsch-ul sincer-negustoresc al shaormeriilor, vinăriilor, băcăniilor și al altor prăvălii înșirate de-a lungul șinelor de tramvai. Mă dădeam în vânt după brânzeturile, mirodeniile și feluritele măsline din piața Matache. Mă umpleam de zâmbet când vedeam o lungă, impecabilă limuzină albă înșirată pe toată lungimea unui gard prăpădit, care nu reușea să ascundă rufele multicolore întinse la uscat, semn că acolo se pregătea o falnică nuntă țigănească. Îmi luam, în fiecare dimineață, porția de viață nefeliată ca să pot face față jurnalismului aseptic și împachetat în sacou și cravată pe care îl practicam la Money Channel. Era micul meu secret de supraviețuire în strivitoarele hale postindustriale în care fabricam în serie realități alternative despre FMI, TVA, BNR, real-estate, business, interest-rate, leasing șamd. Deja vedeam, în celălalt capăt al Buzeștiului, cum se apropie amenințător, blocând orizontul cu trupul lor masiv, lipsit de grație, noile clădiri de birouri. Unele născute moarte. Altele ucise lent de criza de perfuzie vitală cu sânge proaspăt de corporatiști. Cavouri contemporane agățate flasc de cerul gri. Au rămas acolo. Nu au interferat cu planurile Primăriei.

M-am întors în Berzei, s-o caut pe doamna Plută, în 2011. Mai. „Cuibul cu Barza” era praf și pulbere. Moartea mă aștepta acolo răbdătoare, într-o cută a timpului dintre Valea Uitării și Valea Plângerii.
În locul prăvăliei zăcea, pe un disc uitat de vremuri, zâmbetul de Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață fară de Moarte al Mădălinei Manole. Mitică, în compania unei amice, aşteaptă să treacă tramvaiul, şi tramvaiul nu mai trece. Ah! domnişoară, toate trec în lumea aceasta, numai tramvaiul nu trece. N-am găsit-o pe doamna Plută la cealaltă mică proprietate din apropiere, aflată la câțiva pași de drumul buldozerelor, unde spera să-și facă iaurtăria. L-am sunat pe unul dintre fiii săi. Doamna Plută plecase în Ardeal și urma să mai stea încă cel puțin două luni. „Acum ne ocupăm noi de problemele cu despăgubiri și de toate celelalte”, îmi spune Plută junior. Tyrannosaurii RECŞI ai hârțogăriilor, absurdităților și nedreptăților înghiţiseră pe nemestecate nesecata energie a doamnei Plută. „Ne-au diminuat de două ori în 2010 banii cu care fusesem de acord în 2009. După noua grilă a notarilor. Imediat ce a apărut, au dat o Hotărâre de guvern cu sumele pentru exproprieri, după taxele minime notariale și nu după evaluări„, continuă fiul, Dragoș. Măgăria pe care a făcut-o Primăria este că, știind că notarii vor publica taxele micșorate, a amânat să încheie vânzarea-cumpărarea pe suma inițială. Nu numai pentru familia Plută, ci pentru toate dosarele. „Ne-au propus cu 30% mai puțin. Am încercat să ne judecăm în instanță, dar asta însemna să așteptăm ani de zile până să vedem banii pe casă și nu ne-am permis”, adaugă el. Aveau rate la bancă. Banca nu a acceptat să suspende plățile. „Pentru că știau că urma să avem bani, după ce încasăm despăgubirile de la Primărie și îi voiau cu tot cu penalități”, explică Plută junior. La Palatul Justiţiei. Mitică umblă de colo până colo prin sala paşilor pierduţi. Pe cine cauţi, Mitică? Caut un avocat, monşer, să mă apere… Ce! ai tu proces? Nu, monşer, să mă apere… de muşte. Și au acceptat. Cu ezitări, Dragoș spune că au primit 800 de euro pe metrul pătrat de pământ plus încă vreo 2-300 de euro metrul pătrat de construcție. De pe forumuri și site-uri de avocatură unde expropriații și-au spus oful aflu că ăsta e prețul mediu pe care l-au obținut oamenii pe case și terenuri. De vreo cinci ori mai puțin decât a dat Primăria în 2008 pentru exproprierile din zona Podului Basarab, zonă ceva mai ieftină ca Berzei-Buzești: 4.800 -7.800 de euro pe metru pătrat de teren. Și totuși, în iunie 2010, Guvernul i-a aprobat lui Oprescu suma de un miliard de lei pentru despăgubiri (HG 590/2010). Pentru 86 de case din Berzei, Baldovin Pârcălab, Buzești, Vulcănescu etc. În medie, vreo 12 milioane de lei pe casă, nu? Cam trei milioane de euro bucata. Bani care, în niciun caz, nu sunt în buzunarele locatarilor. Dacă tragem linie aici, costurile cu marele bulevard Uranus ajung la circa 300 de milioane de euro. Aproape 30% din bugetul Primăriei Capitalei pe 2011. Din care capitolul monumente istorice a primit doar „0, ceva la sută”, cum se exprima un oficial.
notă: foto by Gilda Popa, cu excepția primei fotografii (Vinăria înainte de demolare), preluată de pe http://www.ideiurbane.ro/