20 de ani fără tata. Tehnica chiulului în deprinderea trăirilor amoroase*

E-ntuneric și cenușă... Tot aștept să mi se-ntâmple
Vro nenorocire mare ca să mă mai miște-oleacă,
Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.


E un băiat de la liceul Ovidius, Vasile îl cheamă, care a regretat amarnic că nu l-a ascultat pe Vlahuţă. Era pe la începutul lui mai când nişte băieţi şi nişte fete i-au tras-o lui Vlahuţă şi l-au lăsat singur cu profa de română. MILF, blondă, o mai ardea artistic cu Vasile Lovinescu şi cu creanga de aur. Sau cu lâna de aur. Ceva complicat, oricum. Vlahuţă, săracul, mari și crâncene suldame trebuie să ne fi aruncat pe urme.

Băieţii şi fetele au decis s-o ardă mai pe latura cu argonauţii la malul mării. Soarele mijea printre nori, răcoare primăvăratică, pustiu cât vezi cu ochii. Romantic, adolescentin, numai bine pentru idilele ce pluteau prin aer. Nu destul de răcoare ca idilele să tragă de la sine la căldurică însă. O baie în mare era tot ce lipsea ca sufletele să se aventureze unele către altele. Apa, undeva pe la 12-14 grade, numai bună de o bălăceală curajoasă. Eu cu iniţiativa, băieţii cu strădania să fie la înălţimea situaţiei. Mândrele gata să le exalte vitejimea de pe mal.

Pragmatici, mai toţi băieţii au realizat la timp că bălăceala are şi ea o limită şi au bătut demn în retragere când am propus o aventură în larg. Nu şi Vasile. Vasile se bizuia pe forţele lui şi m-a urmat. Am depăşit geamandura. Apa era vânătă când soarele intra în nori şi își frământa ameninţător lâna de aur când vedea soarele. Vasile mă întreba dacă nu mă plictisesc tot înotând. Eu – nu, mai schimb stilurile de înot – şi îi arătam cum schimb stilurile de înot. Vasile mă întreba cam până unde cred eu că ar trebui să ajungem. Ne oprim la stânci şi ne gândim acolo, îi ziceam. Vasile nu mai zicea nimic. Eu nu îi răspundeam nimic. Marea îşi trăgea sufletul întunecat peste spinările noastre care urcau şi coborau creste din ce în ce mai neliniştite. Tăcerea lui Vasile nu mai conţinea nicio întrebare. Nimicul meu nu mai conţinea nici un răspuns.

Trupurile căpătaseră un clinchet metalic în înaintere. Stâncile se apropiau. Fundul mării se ridica sub noi într-un relief înfricoşat de alge alunecoase şi scoici ascuţite. Ne strecuram printre ele cu dinţii încleştaţi. Ne-am agăţat agonic de vîrful unui stabilopod şi ne-am lipit de betonul rece şi umed. Pulberea valurilor despicate de stânci se pierdea în norul împins în mare de propria-i greutate. Trupurile îşi pierduseră consistenţa metalică şi fluturau în vânt cu viteza bătăilor neregulate de inimă. Vasile îmi mesteca numele între dinţi printre înjurături care nu apucau să se articuleze. Eu mi-am băgat pumnul în dinţi ca să nu-mi sparg maxilarul.

Stabilopodul a început să se învârtă încet, apoi din ce în ce mai repede, din ce în ce mai repede, până când s-a făcut sferă, o sferă care refuza să ne mai conțină în inima ei centrifugă tot mai accelerată, din ce în ce mai accelerată. Întâi ne-au împietrit degetele. Vântul ne cioplea formele imperfecte cu nemulțumirea unui artist nebun. Un veac a durat răzvrătirea nărăvașă a cărnii faţă de ispita adâncă a îmbrăţişării fierbinţi, definitive, a betonului. Sări! am urlat ţâşnind din hipnoză în apa tăioasă. Acum! Vasile a plonjat smucit de funia poruncii. Am lăsat în urmă relieful înfricoşat de alge alunecoase şi scoici ascuţite. Betonul ni s-a topit peste umăr în pulberea valurilor. Tăcerea lui Vasile nu mai avea nevoie de răspunsuri. Tăcerea mea nu consumase toate întrebările. Pe mal, romantismul se spulberase. Colegii ne aşteptau îngroziţi cu pături şi cu prosoape.

Vasile nu mi-a mai cerut niciodată prietenia.

* un titlu inspirat de Cucamonga

20 de ani fără tata. Zâmbetul pisicii de Cheshire

Desigur. Fotonii nu îmbătrânesc. Unii aleargă de nebuni de la nașterea Universului încoace. Tata mă asigură că sunt aceiași fotoni de la Big Bang. Zbang, a intrat pe o ureche și a ieșit pe cealaltă. Ceva venerabil, de câteva miliarde de ani. Cam ca sfaturile părintești, a mormăit tata în barbă*. Firește, științific vorbind, ar trebui să fie valabil și viceversa. Dumnezeu iubește simetriile. Dacă, totuși, joacă zaruri, per ansamblu tot șase-șase îi iese. Viceversa, antifotonii ar trebui să alerge de nebuni de la moartea Universului încoace. De fapt fotonii ar alearga de nebuni între moartea și nașterea Universului. la capătul morții o iau în sens invers. Aleargă prin noi de nebuni între naștere și moarte.

Și cunoaștem și nașterea și moartea la 300.000 km/s. Tot filmul ne traversează cu 300.000 km/s. Se varsă în noi cu 300.000 km/s. Se distruge** în noi la 300.000 km/s. Ceva din noi se desprinde și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din noi desprinde ceva din altcineva*** și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din altcineva omoară ceva din noi și continuă să fugă cu 300.000 km/s. La 300.000 km/s timpul nu te mai ajunge din urmă. Nu mai ai energie să te deplasezi în timp, pentru că îți consumi toată energia deplasându-te în spațiu. Nu mai ai energie să mori.

Un neutrin a trișat. A depășit energia admisă. E=mc2. A găsit undeva, în afara timpului, energie suplimentară ca să se deplaseze în spațiu. Un neutrin a fost în sine mai mult decât el însuși. Oamenii au trișat cunoscând neutrinul trișând. Au crezut că au înțeles. Au fost păcăliți. Viteza luminii nu e o barieră fizică. Nu e? Nu pare a fi. Dacă joci corect. Dacă accepți convenția terenului în care se desfășoară jocul. Adică bați mingea în interiorul regulilor cunoscute. Macro, micro, relativitatea, cuantica. Gap între. Cele patru dimensiuni pe care, de bine, de rău, le percepem intuitiv. Ar mai fi și altele, care dau bine în formulele matematice, dar care ies de pe frecvența cunoașterii umane.

Dar universul a ales să nu joace corect. Neutrinul a depășit și nu a depășit viteza luminii. A depășit viteza luminii în raport cu observațiile și în calculele observatorilor de la CERN. Nu vă imaginați că observatorii ăștia urmăresc neutrinul cum am urmări noi o pisică traversând sufrageria. Adică o vedem și avem certitudinea că ea există în orice punct de pe traseu. Nu. Neutrinul se comportă mai degrabă ca zâmbetul pisicii de Cheshire. Apare undeva pe traseu, noi pornim cronometrul și îl oprim când îl vedem iară. Prezintă buletinul și pașaportul la intrare și la ieșire și îl credem pe cuvânt că e el. Caucazian, ochi albaștri, nici urmă de barbă. Dar nu ne e prea clar pe unde și-a băut cafeaua între timp. Dacă a apucat să-și facă de cap cu gemenele la 9/11. Poate a găsit o scurtătură. Poate a luat-o printr-un univers paralel pentru că se grăbea. Teoretic, sunt admise nouă dimensiuni spațiale. Măsurătorile la CERN au fost făcute doar în raport cu trei dimensiuni spațiale. Viteza ca mărime fizică e calculată în raport cu timpul și distanța într-o lume cu trei dimensiuni. În condițiile astea eu nu m-aș grăbi să depășesc viteza luminii. Mi-ar fi destul s-o ating. Și să urlu. Este? :)


*Indeed, those photons that were produced near the beginning of time (whatever that means) may well have been reabsorbed, by interstellar dust long ago, and then re-emitted at lower energies.


**The eye, like most light receivers, absorbs the photons it detects irreversibly, and the information carried by the light is destroyed as soon it is recorded.

*** The moments at which the photons appear and disappear reveal the quantum jumps of light, which occur at random. By observing such jumps over a period of several hours, the researchers directly confirmed the statistical properties of thermal radiation laid down a century ago by Planck and Einstein. In this experiment, the information carried by a quantum of light is transferred hundreds of times to a physical system without being lost. The same photon controls the state of a large number of atoms, which is a big step towards quantum information processing.


Notă: acesta nu este un articol științific și trebuie tratat ca atare

Matache, dragostea mea

La birt.
Costică (dulce): Ce mai faci, Mitică?
Mitică (mâncând cu lăcomie): Mă apăr de moarte, monşer!



Primul semn de carte pe care l-am pus când am descărcat bagajele în Berzei a fost„Vinăria" de peste drum. Am răsuflat cu ușurare la gândul că butelcile de vin sunt la îndemână, la bine și la rău. Și m-am simțit imediat acasă.

fragment publicat în Republica Gamma

Aveam s-o cunosc numaidecât pe doamna Plută, trupeșa și neobosit povestitoarea proprietăreasă. Mica sa băcănie, unde găseai cam tot ce ar putea să-ți trebuiască la ceas târziu de noapte, era acolo de-o viață. Vreme de doi ani, cât am viețuit pe-acolo, i-am trecut zilnic pragul. Găseai rarități precum apă Borsec la sticlă, ca pe vremuri (cred că erau chiar aceleași sticle) sau cornulețe fragede cu unt și nucă de nu-știu-care. Doamna Plută știa tot ce mișcă pe o rază de trei-patru kilometri. Cunoștea toate bârfele din cartier, știa cine cu cine s-a certat, cine cui a închiriat, pe cine a mai plimbat poliția azi-noapte și cui i-a dat drumul, cine cât a luat de la Primărie pentru terenurile expropriate de la Podul Basarab. Și cu ce șpagă. Știa politică, nu era dusă de nas de manipulările de la televizor și pricepea toate mișcările de culise. Era liberală și mândră de originile sale dintr-o veche familie de liberali. Cu toate astea, nu se sfia să critice PNL-ul. Îl cunoscuse personal pe Câmpineanu. Avea și poze. Conducea cu o mână de fier mica afacere de familie și îi organiza fără drept de apel pe cei doi fii ai săi, mari de acum, și pe blajinul său soț. Prin prăvălia sa trecuse Jana Gheorghiu, „o femeie extraordinară, păcat că s-a dus”, Andreea Pora, care „chiar era de ispravă”, se perindaseră jurnaliști, filozofi, istorici care mai stătuseră în gazdă prin zonă. Dacă te mai întâlneai cu cineva care locuise prin Matache, doamna Plută era garantat subiect de discuție. Doamna Plută e chiar întruchiparea aprigei și iscusitei jupânese pe care ai fi întâlnit-o, neschimbată, de la 1870 încoace, de când Piața Matache a devenit sufletul negoțului Bucureștilor, odată cu ființarea Gării Târgoviște. Primea și pompa mai departe, ca o inimă harnică, totul despre oamenii locului și întâmplările lor. Și poveștile hrăneau locul așa cum căruțele de marfă ale negustorilor brașoveni sau ale țăranilor hrăneau odinioară pofta de viață a lui Mitică.

„Domnişoară”, îmi făcea ea cu ochiul cu vreo trei ani în urmă, când Oprescu abia își luase în primire mandatul de primar, „nu sunt bani acum de bulevardul ăla”. Avea niște cunoștințe prin Primărie care îi spuneau că sunt zvonuri că, din toate proiectele încremenite în hârțoage, „strapungerea Buzesti-Berzei-Uranus” – unul dintre cele mai costisitoare – ar fi devenit o prioritate. Dar doamna Plută nu credea. Nu era logic. Nu erau bani de excentricități. „Și dacă nu sunt de acord, ce pot să-mi facă? ”, se sumețea vitează doamna Plută. Nu i-a venit să creadă când a primit decizia de expropriere „pentru cauză de utilitate publică”. Însă tot vitează a rămas. Mai avea o mică proprietate în apropriere, unde plănuia să facă o mică iaurtărie, ca pe vremuri. Cu banii de pe expropriere, dacă nu se putea altfel. Cu planurile astea am lăsat-o pe doamna Plută când am plecat din Berzei, pe la sfârșitul lui 2009. Din zecile de adrese din Capitală la care mă găseam într-un moment sau altul, aveam să păstrez în inimă „Cuibul cu Barza” – cum îi zicea bisericuței care a dat numele străzii – ca pe singurul loc care mi-era cu totul acasă. Pe-atunci încă nu era sigur când o să vină demolarea. Vecinii erau convinși că mai durează cel puțin cât un mandat de primar, și – dacă se schimbă primarul – cine știe ce alte proiecte o mai avea în cap.

Făceam zilnic, la pas, Berzei-Buzești, în drumul meu spre Casa Presei. Iubeam zgomotele pestrițe ale străzii, care își murmura simultan poveștile în surdină. Iubeam casele strâmbe și cam greșite, redesenate după imaginația utilitară a țiganilor, înșirate la grămadă printre construcții de colecție - moderniste, art-deco sau belle-epoque. Mă înduioșa kitsch-ul sincer-negustoresc al shaormeriilor, vinăriilor, băcăniilor și al altor prăvălii înșirate de-a lungul șinelor de tramvai. Mă dădeam în vânt după brânzeturile, mirodeniile și feluritele măsline din piața Matache. Mă umpleam de zâmbet când vedeam o lungă, impecabilă limuzină albă înșirată pe toată lungimea unui gard prăpădit, care nu reușea să ascundă rufele multicolore întinse la uscat, semn că acolo se pregătea o falnică nuntă țigănească. Îmi luam, în fiecare dimineață, porția de viață nefeliată ca să pot face față jurnalismului aseptic și împachetat în sacou și cravată pe care îl practicam la Money Channel. Era micul meu secret de supraviețuire în strivitoarele hale postindustriale în care fabricam în serie realități alternative despre FMI, TVA, BNR, real-estate, business, interest-rate, leasing șamd. Deja vedeam, în celălalt capăt al Buzeștiului, cum se apropie amenințător, blocând orizontul cu trupul lor masiv, lipsit de grație, noile clădiri de birouri. Unele născute moarte. Altele ucise lent de criza de perfuzie vitală cu sânge proaspăt de corporatiști. Cavouri contemporane agățate flasc de cerul gri. Au rămas acolo. Nu au interferat cu planurile Primăriei.

M-am întors în Berzei, s-o caut pe doamna Plută, în 2011. Mai. „Cuibul cu Barza” era praf și pulbere. Moartea mă aștepta acolo răbdătoare, într-o cută a timpului dintre Valea Uitării și Valea Plângerii.
În locul prăvăliei zăcea, pe un disc uitat de vremuri, zâmbetul de Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață fară de Moarte al Mădălinei Manole. Mitică, în compania unei amice, aşteaptă să treacă tramvaiul, şi tramvaiul nu mai trece. Ah! domnişoară, toate trec în lumea aceasta, numai tramvaiul nu trece. N-am găsit-o pe doamna Plută la cealaltă mică proprietate din apropiere, aflată la câțiva pași de drumul buldozerelor, unde spera să-și facă iaurtăria. L-am sunat pe unul dintre fiii săi. Doamna Plută plecase în Ardeal și urma să mai stea încă cel puțin două luni. „Acum ne ocupăm noi de problemele cu despăgubiri și de toate celelalte”, îmi spune Plută junior. Tyrannosaurii RECŞI ai hârțogăriilor, absurdităților și nedreptăților înghiţiseră pe nemestecate nesecata energie a doamnei Plută. „Ne-au diminuat de două ori în 2010 banii cu care fusesem de acord în 2009. După noua grilă a notarilor. Imediat ce a apărut, au dat o Hotărâre de guvern cu sumele pentru exproprieri, după taxele minime notariale și nu după evaluări„, continuă fiul, Dragoș. Măgăria pe care a făcut-o Primăria este că, știind că notarii vor publica taxele micșorate, a amânat să încheie vânzarea-cumpărarea pe suma inițială. Nu numai pentru familia Plută, ci pentru toate dosarele. „Ne-au propus cu 30% mai puțin. Am încercat să ne judecăm în instanță, dar asta însemna să așteptăm ani de zile până să vedem banii pe casă și nu ne-am permis”, adaugă el. Aveau rate la bancă. Banca nu a acceptat să suspende plățile. „Pentru că știau că urma să avem bani, după ce încasăm despăgubirile de la Primărie și îi voiau cu tot cu penalități”, explică Plută junior. La Palatul Justiţiei. Mitică umblă de colo până colo prin sala paşilor pierduţi. Pe cine cauţi, Mitică? Caut un avocat, monşer, să mă apere… Ce! ai tu proces? Nu, monşer, să mă apere… de muşte. Și au acceptat. Cu ezitări, Dragoș spune că au primit 800 de euro pe metrul pătrat de pământ plus încă vreo 2-300 de euro metrul pătrat de construcție. De pe forumuri și site-uri de avocatură unde expropriații și-au spus oful aflu că ăsta e prețul mediu pe care l-au obținut oamenii pe case și terenuri. De vreo cinci ori mai puțin decât a dat Primăria în 2008 pentru exproprierile din zona Podului Basarab, zonă ceva mai ieftină ca Berzei-Buzești: 4.800 -7.800 de euro pe metru pătrat de teren. Și totuși, în iunie 2010, Guvernul i-a aprobat lui Oprescu suma de un miliard de lei pentru despăgubiri (HG 590/2010). Pentru 86 de case din Berzei, Baldovin Pârcălab, Buzești, Vulcănescu etc. În medie, vreo 12 milioane de lei pe casă, nu? Cam trei milioane de euro bucata. Bani care, în niciun caz, nu sunt în buzunarele locatarilor. Dacă tragem linie aici, costurile cu marele bulevard Uranus ajung la circa 300 de milioane de euro. Aproape 30% din bugetul Primăriei Capitalei pe 2011. Din care capitolul monumente istorice a primit doar „0, ceva la sută”, cum se exprima un oficial.
notă: foto by Gilda Popa, cu excepția primei fotografii (Vinăria înainte de demolare), preluată de pe http://www.ideiurbane.ro/

Dacă ar fi adus cineva ieri vorba despre Patapievici aș fi tăcut enigmatic. Și cuminte. Nu mi-ar fi trecut prin cap niciun citat, nicio replică isteață, n-aș fi avut nicio părere. Nimic. Trăisem, ani de zile, cu convingerea sinceră că n-am avut niciodată, în niciun fel de împrejurare și sub nicio formă vreun contact intelectual cu Patapievici. O descindere inopinată la adresa agendelor mele de acum 11 ani a scos la lumină un adevăr cutremurător.

Îl citisem!!! Da, niciun dubiu. Am verificat. Era Patapievici. Și asta nu-i nimic. Aveam păreri ferme despre Patapievici. Îmi notasem citate din Patapievici. Îl desființam pe Patapievici. Cu o neobrăzare inconștientă de intelectuală frivolă proaspăt ieșită din adolescență: “Până acum, HR Patapievici (în Zbor în bătaia...& Cerul văzut...) mi s-a părut un băiețel cam exaltat care – pe alocuri – se ia prea mult în serios, scuipând verdicte precum cojile de semințe, verdicte pentru care pledează cu emfaza& fierbințeala unui adolescent posesor al unui caiet de lecturi suplimentare&jurnal intim. Sclipitor, erudit, nu însă înțelept”. (Cred că am adăugat, din generozitate, ultima propoziție după ce am recitit pasajul și am realizat cât de grav suna).

De atunci nu-mi mai revin din șocul cultural. Sincer, mi-e frică să stau singură cu mine! Dacă l-am citit și pe Benoît Mandelbrot?

Ştie cineva un terapeut pentru bicle abuzate domestic?

Relaţia noastră mergea perfect. Rutine confortabile, riscuri controlabile, trasee anticipabile. Până ieri, când am văzut, deasupra mea, cerul. Printre spiţe. Totul a pornit de la Marele Plan.

Depăşisem deja stângăcia, nesiguranţa şi falsele proiecţii ale începutului. Eu acceptasem că e o biclă de origine modestă, destul de cochetă, dar superficială şi neîndemânatică, proiectată pompos pentru aventuri montane în care nu va ajunge niciodată şi frumuşică doar cât să nu-ţi fie ruşine cu ea. Ea se resemnase cu brutalitatea cu care abordam bordurile, cu grosolănia frânelor bruşte şi cu cele câteva aterizări forţate, fără glorie, pentru care o recompensasem cu o revizie generală. Eram împreună de un an: eu după o scurtă relaţie cu o bicicletă matură, cu cadrul încreţit de rugină şi cu cauciucurile mâncate de asfalt - cu care îmi şi începusem viaţa de biciclist. Ea – neatinsă, mignonă, cu tenul neted-portocaliu, îşi aştepta în vitrină destinul. A fost dragoste la prima vedere.

Treceam pe-atunci prin grave dileme. Mă necăjea intoleranţa bătrânei şi falnicei mele bicle la bâlbele mele de începător. O părăsea răbdarea când mă căţăram în şa ca într-un copac. Era obişnuită cu veterani şi deloc dispusă să se facă de râs mergând pe şapte cărări prin parcările din Dristor, cu speranţa nedisimulată că nu va acroşa iar un Logan sau, mai rău, vreun BMW de garsonieră. Refuza categoric să iasă cu mine în public şi-mi făcea scene de isterie pe trotuar, spre spaima pietonilor cu sacoşe în echilibru instabil.

Aşa că mi-a sărit inima la văzul frumoasei portocalii. Am ascuns cumplitul secret cu mare grijă. Nu voiam s-o fac să sufere pe morocănoasa mea tovarăşă de parcări. Ţineam totuşi la ea, şi-apoi bugetul îmi castra cu asprime visul adulter.
Destinul m-a readus în faţa vitrinei după o neaşteptată injecţie bugetară pe care eram hotărâtă să o tratez cu maximă lipsă de responsabilitate. Ea era încă acolo. M-am învârtit prin magazin cu un aer de superioritate, am încercat mai multe bicle, ca şi cum m-aş fi priceput. Dar am plecat cu ea. Am urcat-o în tramvai după câteva încercări traumatizante de ambele părţi de a pedala din Ştefan cel Mare până în Titan. Pentru un novice ca mine, diferenţa dintre o semicursieră obosită şi înaltă şi un mountain bike mititel, dar forţos, era ca de la Dacia 1300 la OZN.

Am luat-o încetişor. Întâi am sporovăit pe aleile din jurul blocului şi-am apărat-o de câinii din cartier, cât să-i câştig încrederea. Apoi am invitat-o la un ceiuţ în parc, unde ne-am dresat inconştienţa criminală învăţând să evităm cărucioarele cu bebe iar în stadiul avansat, copiii de doi-trei ani cu traiectorii imprevizibile.

Acu vreo două luni, Mugur, cu nasul lui de expert în ale biclei, a evaluat situaţia şi a decis că e momentul să ne oficializăm relaţia într-un cadru organizat, în faţa elitelor pedalatului. Nu ne puteam prezenta la Street Delivery decât regulamentar, pe bicle. A fost un dezastru. Degeaba încerca Mugur să ne convingă că suntem vehicul cu drepturi egale în trafic, chiar dacă avem doar două roţi. Încurcam mersul lucrurilor la fiecare intersecţie şi aruncam în spate pieptenele la orice ambreiaj mai ţâfnos. Pe Verona, relaţia noastră era deja compromisă. Ghidonul nu mă mai asculta. Bicla mea se purta ca un accesoriu imens, greoi, ţipător, aruncat peste o ţinută studiat-neglijentă. Îmi târam, cu un aer nefericit, impostura. Privirile elitelor ne biciuiau cu acel aer indiferent-condescendent. Eram paria pentru colegii de trafic cu mulţi cai putere, dar mai ales pentru iniţiaţii pedalatului. Ne făcusem de râs. Am decis să nu mai ieşim pe şosea.

Până de curând, când am pus la cale, cu sânge rece, Marele Plan. Cicatricile sufleteşti de la Street Delivery prinseseră coajă. Funcţionam iar împreună. Ne-am recompensat, aniversar, cu o şa nouă. Mai rezistentă, mai puţin dureroasă la borduri. Asta ne dădea încredere. Puteam fi chiar noi elite. Şi pentru asta trebuia, era necesar să începem prin a merge zilnic împreună la job – Titan – Dorobanţi şi invers. Nimic nu ne putea sta în cale. Azi trebuia să fie prima zi. Dacă nu era teribilul, îngrozitorul act de violenţă domestică de duminică.

Duminică am hotărât să ne desprindem de la trebi importante ce ne ţineau la computer pentru o tură-două de rutină prin parc. Se pare că întreg cartierul Titan se deversase în afara Bucureştiului în week-end, căci obişnuitele obstacole – cărucioare, prichindei fără stare, role – erau mult rarefiate. Am constatat că acest lucru este bun. Ne-am avântat cu vântu-n plete pe toate pantele care ne-au ieşit în cale, am exersat – nu fără autosuficienţă trufaşă – un truc nou pentru noi: mersul fără mâini pe ghidon, am muşcat cu poftă din pedală şi alte ghiduşii. Ha. Cerul este limita. Şi limita se îndepărta pe măsură ce depăşeam noi limite. Când ne pregăteam ieşirea din scenă, ne-a trecut prin cap altă aroganţă: să abordăm cocoaşele pentru mini-acrobaţii din parc. Da, chiar alea pe care le evitasem cu respect vreme de un an. Am trasat, cu o privire nimicitoare, traiectoria. Pista era liberă. Eram gata de o intrare triumfală. Am accelerat. În secunda doi eram în vârful cocoaşei. În următoarea fracţiune de secundă mi-am auzit creierul zornăind cu o viteză de care nu mi-am imaginat vreodată că e capabil. Mai aveam câţiva centimetri până să plonjez în gol. Calculasem greşit faza triumfală. Înainte de a parcurge centimetrii am anticipat matematic evenimentele cu o repeziciune şi o luciditate pentru care mă invidiez sincer. Apoi am văzut cerul. Valuri de lumină de frecvenţă înaltă, ciobită de electronii din atmosferă. Între mine şi cer, desenul precis al spiţelor. Între spiţe şi asfalt, eu. Capul, mi-am zis, capul. Mâna dreaptă era deja acolo. Băgase o diversiune între cap şi ciment. Bicla, mi-am zis, bicla. Mâna stângă era deja între mine şi biclă. Sau piciorul drept. Sau ambele, în timp ce manevram căderea cu piciorul stâng încă în aer. Îi amortizasem şi ei căderea. Nu îmi explic cum, totul s-a întâmplat mai repede decât aş putea reconstitui vreodată.

Când toate elementele dinamice ale scenei erau deja pe asfalt m-a bufnit râsul. Ce ridicol, mi-am zis. Ce bine că e ridicol şi nu tragic, mi-o fi comunicat cine ştie ce înţelept scump la vedere din capul meu. Îngrijorat, un bun samaritean din parc m-a întrebat dacă e totul în regula. Da, am râs eu. Nu cred că bicla e de aceeaşi părere, a dat din cap dezaprobator către biata mea tovarăşă de cascadorie. M-am ridicat încet, căutând din mişcări bunul simţ al echilibrului. Am evaluat pagubele. Minore: echimoză plus excoriaţie genunchiul drept, excoriaţie cotul drept, aşijderi palme. Am trecut la biclă: roţi ok, frâne ok, bătaie lanţ. Merge zic. Încalec. Greşit. Ceva era total greşit. Echilibrul mă părăsea foarte repede. Şoc posttraumatic, îmi zic, dând de toţi pereţii cu sensibilitatea mea păguboasă. Încalec din nou. Nimic. Mă uit la ea cu reproş: chiar nu putem trece peste asta? Cobor, mă învârt întrebător în jurul ei. Roţi ok, frâne ok, bătaie uşoară lanţ. Cadrul pare la fel ca-n prima zi. Mă aşez, cu mutra aia depăşită de situaţie, pe bordură. Biclele astea, îmi zic. Să nu-ţi priască şi ţie o nebunie, o aventură. Le scoţi din rutină şi gata, te-au aruncat din şa. Ridic ochii. În faţa mea, ghidonul. La 90 de grade cu roata. Sărisem calul. Rău. Marele Plan se destramă în valuri de lumină de frecvenţă înaltă, ciobită de electronii din atmosferă. Încet, dureros. Luni nu mai pedalăm ţanţoş din Titan în Dorobanţi. Elitele sunt iar inaccesibile. Privirile indiferent-condescendente se rostogolesc desfiinţator din tufişuri. Iar ne-am făcut de râs.

Nimic suspect

Moartea inexplicabilă, dar firească, naturală, previzibilă a jurnalistului Sean Hoare, una dintre primele surse în scandalul Murdoch, a fost consemnată cu tradiționalul calm englezesc de poliția britanică. Un incident, zic ei, imanent naturii umane, constatăm noi. Din primele cercetări, la fața locului s-ar fi găsit o periuță de dinți cu laser trifazic: 1.verde pt. efecte speciale de libertate&etica a presei, 2. galben pentru erori se sistem la 1 și 3. infraroșu pentru proiecția surselor uzate, conform prospectului. Se pare că Hoare ar fi confundat cuvântul protecție cu proiecție. Existențialiștii își explică confuzia prin tulburările de percepție date de antecedentele victimei incidentului în consumul de experiențe psihedelice. Pentru adepții realismului capitalist cheia enigmei e prospectul, printat pare-se, la o bancă din România. Scepticii spun că pur și simplu n-ar fi trebuit să încerce să se spele cu ea pe dinți.

Cum mi-am băut libertatea de exprimare 1

Colecționez cărți de vizită. Cărți de vizită pe care scrie Gilda Popa. Gilda Popa, reporter Cotidianul – ziarul ăla frumos și deștept făcut de Rațiu care-a ajuns nepot de cumătră vitregă al lui Cațavencu. Cum care Cațavencu? Care a fost. Îl știți, ăla de-și făcuse Academie și organiza tot felul de baluri: bal mascat, bal cu proști, bal de intelectuali, bal all you can eat&drink. Mă rog, după ultimul au dat-o din bal în spital. Același spital în care nepotul de cumătră vitregă a murit de-a binelea după o scurtă agonie. În 2009, când făcea 18 ani. Trist.
Mai scot o piesă de colecție: Gilda Popa jurnalist de investigație ZIUA. Poate vi-l amintiți – ăsta e ziarul la care proba eliminatorie era vodca pe stomacul gol și creierul plin. Explicabil, că informația era pusă la macerat și regurgitată în ediția de a doua zi cu început, cuprins și încheiere. Era meserie. Cu meseriași d-ăi bătrâni care desfăcuseră la viața lor multe capote, de la Trabant la Mercedes și văzuseră cam toate tipurile de motoare, șuruburi și trasee turbină-admisie asamblate și/sau scurtcircuitate în culisele politichiei aborigene. Nițel misogini, cum le șade bine, mari amatori de poante care ar fi înroșit și gogoneaua de a doua zi dimineață, dar băieți de comitet decă știi cum să-i iei. A murit și ZIUA. 1994- 2010. N-a apucat majoratul. Făcuse la un moment dat un pui – ziarul UNU – pe care chiar nu aveți de unde să-l luați, pentru că aproape n-a existat. Dead&burried de vreo doi ani, are un mușuroi mic în marele cimitir al presei. Următoarea carte de vizită, extrasă aleator: Averea. Asta e o poveste nu doar cu final, ci cu final fericit. Fericit pentru unii care s-au prins la timp că ursulețul panda trebuie nițel lobotomizat ca să aibă succes pe piață. Așa că Averea s-a transformat din ziar pentru oameni cu bani în ziar pentru oameni cu ghiul și e cunoscut azi sub numele de Click.
Revenind mai spre zilele noastre, mai am niște cartoane frumos colorate (chiar un teanc măricel) pe care scrie Gilda Popa – reporter The Money Channel. Când am plecat de acolo, mai rămăsese o echipă de fotbal de șefi și editori-șefi și vreo doi-trei reporteri de teren dintre care vreo doi-trei erau studenți în probe. Toată lumea întreba, în șoaptă, pe toată lumea, când intră următorul sfert din salariul de acum trei luni. Și mai aproape de zilele noastre, după datarea cu izotop de carbon, s-au tipărit cărțile de vizită cu versiunea Gilda Popa – jurnalist Money Express. Acolo am ajuns să prestez cu mare aplomb în rolul de negociator-șef în echipa sindicală, moștenit de la șefii de redacție care marcaseră cauza ca fiind pierdută și se mutaseră pe alte fronturi. Am încercat, fără mare succes, să recuperez salariile restante de vreo trei luni. Dar, cum sunt un mare fan al cauzelor pierdute, m-am distrat. Am fumat pachete întregi de țigări în birourile patronilor, am băut cafeaua de protocol, m-am împrietenit cu jurista M&C Strategy, editorul revistei, și am avut ocazia să-i consolez pe Dragoș Nedelcu și pe Sorin Freciu, acționarii firmei susmenționate, care erau extrem de nefericiți că nu au bani ca să-și plătească angajații. Încă îmi mai datorează vreo 3500 de lei de astă toamnă, dar eu nu mă supăr, îi mai las, pentru că – spre deosebire de ei – prietenii care m-au împrumutat pe mine nu au pile la DNA. Eu merg pe ideea că trebuie să fii generos și să ajuți oamenii la nevoie. Cu un ban, cu o bucată de pâine, după posibilități. Se pare că ajutorul meu le-a prins tare bine, că – după ce Money Express a intrat în comă financiară, a pierdut o jumătate din echipă și s-a făcut din săptămânal lunar – a scăpat, cel puțin pe moment, de groapa comună a presei. Oricum, de atunci, colecția mea s-a mai îmbogățit cu o piesă: Gilda Popa – jurnalist de investigație Corect News. Pe care mă cam pregătesc s-o trec tot la categoria cauze pierdute după ce ziarul online a fost deconectat de la perfuzia de capital și pare să-și piardă semnele vitale. Acolo am scris câteva anchete foarte tari care s-au înecat, fără zgomot, pe fundul internetului. M-am exprimat foarte liber pe o insulă cu câșiva spectatori foarte grăbiți care nu păreau să aibă o problemă cu asta. Era cât pe ce să mai adun o carte de vizită a unei reviste care adunase o echipa mișto, din new&old school. N-a fost să fie. N-am apucat să tăiem cordonul ombilical al revistei, căci finanțatorul a decis s-o avorteze, după ce cureaua de transmisie i-a dat niște erori. Groapa comună a înghițit în doi ani 60 de ziare, a risipit 6000 de jurnaliști și încă mai e loc.
Fiecare carte de vizită (și mai am un teanc încă pe-atât în presa locală din Constanța) e un semn de carte în lungul drum prin hățișul încâlcit și sălbatic al zonei de graniță între cenzură și libertatea de exprimare. Un joc de supraviețuire psihică, fizică și morală. De uzură. Un joc fără glorie. Fără eroi. Fără concluzii definitive. Mi-am luat-o în freză de mai multe ori până să pricep asta. Prima lecție despre libertatea de exprimare mi-a servit-o SLI, directorul de atunci al Observatorului de Constanța, prin 2001-2002. Făceam reportaje și interviuri cu deținuți închiși la Poarta Albă. Printre picanterii cu violatori, rakeți pensionați pe caz de boală și femei-ucigaș mi-a picat în mână un dosar cu o rețea de trafic de mașini furate. Întâmplător, mă pricepeam să citesc dosare penale, pentru că terminasem relativ recent Dreptul. În rețea erau implicați procurori și polițiști. Am scris. A doua zi SLI m-a chemat în birou: chiar dacă ne dă bani nu mai scriem despre asta. N-am înțeles nimic. Nu-mi explicase nimeni cum merg lucrurile. Scriam cu toată implicarea și naivitatea vârstei. Eram carne de tun. Peste o săptămână eram deja responsabilă cu pagina de cultură. Aveam de umplut zilnic, singură, un cearșaf mare de ziar. Scris de mână, cu culegători, cum era la vremea aia. Aveam de lucru. Nu mai era timp de probleme existențiale. Cenzura ia multe forme, unele atât de subtile încât nu le poți arăta cu degetul. (va urma)