Ştie cineva un terapeut pentru bicle abuzate domestic?

Relaţia noastră mergea perfect. Rutine confortabile, riscuri controlabile, trasee anticipabile. Până ieri, când am văzut, deasupra mea, cerul. Printre spiţe. Totul a pornit de la Marele Plan.

Depăşisem deja stângăcia, nesiguranţa şi falsele proiecţii ale începutului. Eu acceptasem că e o biclă de origine modestă, destul de cochetă, dar superficială şi neîndemânatică, proiectată pompos pentru aventuri montane în care nu va ajunge niciodată şi frumuşică doar cât să nu-ţi fie ruşine cu ea. Ea se resemnase cu brutalitatea cu care abordam bordurile, cu grosolănia frânelor bruşte şi cu cele câteva aterizări forţate, fără glorie, pentru care o recompensasem cu o revizie generală. Eram împreună de un an: eu după o scurtă relaţie cu o bicicletă matură, cu cadrul încreţit de rugină şi cu cauciucurile mâncate de asfalt - cu care îmi şi începusem viaţa de biciclist. Ea – neatinsă, mignonă, cu tenul neted-portocaliu, îşi aştepta în vitrină destinul. A fost dragoste la prima vedere.

Treceam pe-atunci prin grave dileme. Mă necăjea intoleranţa bătrânei şi falnicei mele bicle la bâlbele mele de începător. O părăsea răbdarea când mă căţăram în şa ca într-un copac. Era obişnuită cu veterani şi deloc dispusă să se facă de râs mergând pe şapte cărări prin parcările din Dristor, cu speranţa nedisimulată că nu va acroşa iar un Logan sau, mai rău, vreun BMW de garsonieră. Refuza categoric să iasă cu mine în public şi-mi făcea scene de isterie pe trotuar, spre spaima pietonilor cu sacoşe în echilibru instabil.

Aşa că mi-a sărit inima la văzul frumoasei portocalii. Am ascuns cumplitul secret cu mare grijă. Nu voiam s-o fac să sufere pe morocănoasa mea tovarăşă de parcări. Ţineam totuşi la ea, şi-apoi bugetul îmi castra cu asprime visul adulter.
Destinul m-a readus în faţa vitrinei după o neaşteptată injecţie bugetară pe care eram hotărâtă să o tratez cu maximă lipsă de responsabilitate. Ea era încă acolo. M-am învârtit prin magazin cu un aer de superioritate, am încercat mai multe bicle, ca şi cum m-aş fi priceput. Dar am plecat cu ea. Am urcat-o în tramvai după câteva încercări traumatizante de ambele părţi de a pedala din Ştefan cel Mare până în Titan. Pentru un novice ca mine, diferenţa dintre o semicursieră obosită şi înaltă şi un mountain bike mititel, dar forţos, era ca de la Dacia 1300 la OZN.

Am luat-o încetişor. Întâi am sporovăit pe aleile din jurul blocului şi-am apărat-o de câinii din cartier, cât să-i câştig încrederea. Apoi am invitat-o la un ceiuţ în parc, unde ne-am dresat inconştienţa criminală învăţând să evităm cărucioarele cu bebe iar în stadiul avansat, copiii de doi-trei ani cu traiectorii imprevizibile.

Acu vreo două luni, Mugur, cu nasul lui de expert în ale biclei, a evaluat situaţia şi a decis că e momentul să ne oficializăm relaţia într-un cadru organizat, în faţa elitelor pedalatului. Nu ne puteam prezenta la Street Delivery decât regulamentar, pe bicle. A fost un dezastru. Degeaba încerca Mugur să ne convingă că suntem vehicul cu drepturi egale în trafic, chiar dacă avem doar două roţi. Încurcam mersul lucrurilor la fiecare intersecţie şi aruncam în spate pieptenele la orice ambreiaj mai ţâfnos. Pe Verona, relaţia noastră era deja compromisă. Ghidonul nu mă mai asculta. Bicla mea se purta ca un accesoriu imens, greoi, ţipător, aruncat peste o ţinută studiat-neglijentă. Îmi târam, cu un aer nefericit, impostura. Privirile elitelor ne biciuiau cu acel aer indiferent-condescendent. Eram paria pentru colegii de trafic cu mulţi cai putere, dar mai ales pentru iniţiaţii pedalatului. Ne făcusem de râs. Am decis să nu mai ieşim pe şosea.

Până de curând, când am pus la cale, cu sânge rece, Marele Plan. Cicatricile sufleteşti de la Street Delivery prinseseră coajă. Funcţionam iar împreună. Ne-am recompensat, aniversar, cu o şa nouă. Mai rezistentă, mai puţin dureroasă la borduri. Asta ne dădea încredere. Puteam fi chiar noi elite. Şi pentru asta trebuia, era necesar să începem prin a merge zilnic împreună la job – Titan – Dorobanţi şi invers. Nimic nu ne putea sta în cale. Azi trebuia să fie prima zi. Dacă nu era teribilul, îngrozitorul act de violenţă domestică de duminică.

Duminică am hotărât să ne desprindem de la trebi importante ce ne ţineau la computer pentru o tură-două de rutină prin parc. Se pare că întreg cartierul Titan se deversase în afara Bucureştiului în week-end, căci obişnuitele obstacole – cărucioare, prichindei fără stare, role – erau mult rarefiate. Am constatat că acest lucru este bun. Ne-am avântat cu vântu-n plete pe toate pantele care ne-au ieşit în cale, am exersat – nu fără autosuficienţă trufaşă – un truc nou pentru noi: mersul fără mâini pe ghidon, am muşcat cu poftă din pedală şi alte ghiduşii. Ha. Cerul este limita. Şi limita se îndepărta pe măsură ce depăşeam noi limite. Când ne pregăteam ieşirea din scenă, ne-a trecut prin cap altă aroganţă: să abordăm cocoaşele pentru mini-acrobaţii din parc. Da, chiar alea pe care le evitasem cu respect vreme de un an. Am trasat, cu o privire nimicitoare, traiectoria. Pista era liberă. Eram gata de o intrare triumfală. Am accelerat. În secunda doi eram în vârful cocoaşei. În următoarea fracţiune de secundă mi-am auzit creierul zornăind cu o viteză de care nu mi-am imaginat vreodată că e capabil. Mai aveam câţiva centimetri până să plonjez în gol. Calculasem greşit faza triumfală. Înainte de a parcurge centimetrii am anticipat matematic evenimentele cu o repeziciune şi o luciditate pentru care mă invidiez sincer. Apoi am văzut cerul. Valuri de lumină de frecvenţă înaltă, ciobită de electronii din atmosferă. Între mine şi cer, desenul precis al spiţelor. Între spiţe şi asfalt, eu. Capul, mi-am zis, capul. Mâna dreaptă era deja acolo. Băgase o diversiune între cap şi ciment. Bicla, mi-am zis, bicla. Mâna stângă era deja între mine şi biclă. Sau piciorul drept. Sau ambele, în timp ce manevram căderea cu piciorul stâng încă în aer. Îi amortizasem şi ei căderea. Nu îmi explic cum, totul s-a întâmplat mai repede decât aş putea reconstitui vreodată.

Când toate elementele dinamice ale scenei erau deja pe asfalt m-a bufnit râsul. Ce ridicol, mi-am zis. Ce bine că e ridicol şi nu tragic, mi-o fi comunicat cine ştie ce înţelept scump la vedere din capul meu. Îngrijorat, un bun samaritean din parc m-a întrebat dacă e totul în regula. Da, am râs eu. Nu cred că bicla e de aceeaşi părere, a dat din cap dezaprobator către biata mea tovarăşă de cascadorie. M-am ridicat încet, căutând din mişcări bunul simţ al echilibrului. Am evaluat pagubele. Minore: echimoză plus excoriaţie genunchiul drept, excoriaţie cotul drept, aşijderi palme. Am trecut la biclă: roţi ok, frâne ok, bătaie lanţ. Merge zic. Încalec. Greşit. Ceva era total greşit. Echilibrul mă părăsea foarte repede. Şoc posttraumatic, îmi zic, dând de toţi pereţii cu sensibilitatea mea păguboasă. Încalec din nou. Nimic. Mă uit la ea cu reproş: chiar nu putem trece peste asta? Cobor, mă învârt întrebător în jurul ei. Roţi ok, frâne ok, bătaie uşoară lanţ. Cadrul pare la fel ca-n prima zi. Mă aşez, cu mutra aia depăşită de situaţie, pe bordură. Biclele astea, îmi zic. Să nu-ţi priască şi ţie o nebunie, o aventură. Le scoţi din rutină şi gata, te-au aruncat din şa. Ridic ochii. În faţa mea, ghidonul. La 90 de grade cu roata. Sărisem calul. Rău. Marele Plan se destramă în valuri de lumină de frecvenţă înaltă, ciobită de electronii din atmosferă. Încet, dureros. Luni nu mai pedalăm ţanţoş din Titan în Dorobanţi. Elitele sunt iar inaccesibile. Privirile indiferent-condescendente se rostogolesc desfiinţator din tufişuri. Iar ne-am făcut de râs.