gilda popa

20 de ani fără tata. Tehnica chiulului în deprinderea trăirilor amoroase*

2011-11-21T00:12:00.006+02:00

E-ntuneric și cenușă... Tot aștept să mi se-ntâmple
Vro nenorocire mare ca să mă mai miște-oleacă,
Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.

E un băiat de la liceul Ovidius, Vasile îl cheamă, care a regretat amarnic că nu l-a ascultat pe Vlahuţă. Era pe la începutul lui mai când nişte băieţi şi nişte fete i-au tras-o lui Vlahuţă şi l-au lăsat singur cu profa de română. MILF, blondă, o mai ardea artistic cu Vasile Lovinescu şi cu creanga de aur. Sau cu lâna de aur. Ceva complicat, oricum. Vlahuţă, săracul, mari și crâncene suldame trebuie să ne fi aruncat pe urme.

Băieţii şi fetele au decis s-o ardă mai pe latura cu argonauţii la malul mării. Soarele mijea printre nori, răcoare primăvăratică, pustiu cât vezi cu ochii. Romantic, adolescentin, numai bine pentru idilele ce pluteau prin aer. Nu destul de răcoare ca idilele să tragă de la sine la căldurică însă. O baie în mare era tot ce lipsea ca sufletele să se aventureze unele către altele. Apa, undeva pe la 12-14 grade, numai bună de o bălăceală curajoasă. Eu cu iniţiativa, băieţii cu strădania să fie la înălţimea situaţiei. Mândrele gata să le exalte vitejimea de pe mal.

Pragmatici, mai toţi băieţii au realizat la timp că bălăceala are şi ea o limită şi au bătut demn în retragere când am propus o aventură în larg. Nu şi Vasile. Vasile se bizuia pe forţele lui şi m-a urmat. Am depăşit geamandura. Apa era vânătă când soarele intra în nori şi își frământa ameninţător lâna de aur când vedea soarele. Vasile mă întreba dacă nu mă plictisesc tot înotând. Eu – nu, mai schimb stilurile de înot – şi îi arătam cum schimb stilurile de înot. Vasile mă întreba cam până unde cred eu că ar trebui să ajungem. Ne oprim la stânci şi ne gândim acolo, îi ziceam. Vasile nu mai zicea nimic. Eu nu îi răspundeam nimic. Marea îşi trăgea sufletul întunecat peste spinările noastre care urcau şi coborau creste din ce în ce mai neliniştite. Tăcerea lui Vasile nu mai conţinea nicio întrebare. Nimicul meu nu mai conţinea nici un răspuns.

Trupurile căpătaseră un clinchet metalic în înaintere. Stâncile se apropiau. Fundul mării se ridica sub noi într-un relief înfricoşat de alge alunecoase şi scoici ascuţite. Ne strecuram printre ele cu dinţii încleştaţi. Ne-am agăţat agonic de vîrful unui stabilopod şi ne-am lipit de betonul rece şi umed. Pulberea valurilor despicate de stânci se pierdea în norul împins în mare de propria-i greutate. Trupurile îşi pierduseră consistenţa metalică şi fluturau în vânt cu viteza bătăilor neregulate de inimă. Vasile îmi mesteca numele între dinţi printre înjurături care nu apucau să se articuleze. Eu mi-am băgat pumnul în dinţi ca să nu-mi sparg maxilarul.

Stabilopodul a început să se învârtă încet, apoi din ce în ce mai repede, din ce în ce mai repede, până când s-a făcut sferă, o sferă care refuza să ne mai conțină în inima ei centrifugă tot mai accelerată, din ce în ce mai accelerată. Întâi ne-au împietrit degetele. Vântul ne cioplea formele imperfecte cu nemulțumirea unui artist nebun. Un veac a durat răzvrătirea nărăvașă a cărnii faţă de ispita adâncă a îmbrăţişării fierbinţi, definitive, a betonului. Sări! am urlat ţâşnind din hipnoză în apa tăioasă. Acum! Vasile a plonjat smucit de funia poruncii. Am lăsat în urmă relieful înfricoşat de alge alunecoase şi scoici ascuţite. Betonul ni s-a topit peste umăr în pulberea valurilor. Tăcerea lui Vasile nu mai avea nevoie de răspunsuri. Tăcerea mea nu consumase toate întrebările. Pe mal, romantismul se spulberase. Colegii ne aşteptau îngroziţi cu pături şi cu prosoape.

Vasile nu mi-a mai cerut niciodată prietenia.

* un titlu inspirat de Cucamonga

20 de ani fără tata. Zâmbetul pisicii de Cheshire

2011-10-18T11:53:00.006+03:00

Desigur. Fotonii nu îmbătrânesc. Unii aleargă de nebuni de la nașterea Universului încoace. Tata mă asigură că sunt aceiași fotoni de la Big Bang. Zbang, a intrat pe o ureche și a ieșit pe cealaltă. Ceva venerabil, de câteva miliarde de ani. Cam ca sfaturile părintești, a mormăit tata în barbă*. Firește, științific vorbind, ar trebui să fie valabil și viceversa. Dumnezeu iubește simetriile. Dacă, totuși, joacă zaruri, per ansamblu tot șase-șase îi iese. Viceversa, antifotonii ar trebui să alerge de nebuni de la moartea Universului încoace. De fapt fotonii ar alearga de nebuni între moartea și nașterea Universului. la capătul morții o iau în sens invers. Aleargă prin noi de nebuni între naștere și moarte.

Și cunoaștem și nașterea și moartea la 300.000 km/s. Tot filmul ne traversează cu 300.000 km/s. Se varsă în noi cu 300.000 km/s. Se distruge** în noi la 300.000 km/s. Ceva din noi se desprinde și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din noi desprinde ceva din altcineva*** și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din altcineva omoară ceva din noi și continuă să fugă cu 300.000 km/s. La 300.000 km/s timpul nu te mai ajunge din urmă. Nu mai ai energie să te deplasezi în timp, pentru că îți consumi toată energia deplasându-te în spațiu. Nu mai ai energie să mori.

Un neutrin a trișat. A depășit energia admisă. E=mc2. A găsit undeva, în afara timpului, energie suplimentară ca să se deplaseze în spațiu. Un neutrin a fost în sine mai mult decât el însuși. Oamenii au trișat cunoscând neutrinul trișând. Au crezut că au înțeles. Au fost păcăliți. Viteza luminii nu e o barieră fizică. Nu e? Nu pare a fi. Dacă joci corect. Dacă accepți convenția terenului în care se desfășoară jocul. Adică bați mingea în interiorul regulilor cunoscute. Macro, micro, relativitatea, cuantica. Gap între. Cele patru dimensiuni pe care, de bine, de rău, le percepem intuitiv. Ar mai fi și altele, care dau bine în formulele matematice, dar care ies de pe frecvența cunoașterii umane.

Dar universul a ales să nu joace corect. Neutrinul a depășit și nu a depășit viteza luminii. A depășit viteza luminii în raport cu observațiile și în calculele observatorilor de la CERN. Nu vă imaginați că observatorii ăștia urmăresc neutrinul cum am urmări noi o pisică traversând sufrageria. Adică o vedem și avem certitudinea că ea există în orice punct de pe traseu. Nu. Neutrinul se comportă mai degrabă ca zâmbetul pisicii de Cheshire. Apare undeva pe traseu, noi pornim cronometrul și îl oprim când îl vedem iară. Prezintă buletinul și pașaportul la intrare și la ieșire și îl credem pe cuvânt că e el. Caucazian, ochi albaștri, nici urmă de barbă. Dar nu ne e prea clar pe unde și-a băut cafeaua între timp. Dacă a apucat să-și facă de cap cu gemenele la 9/11. Poate a găsit o scurtătură. Poate a luat-o printr-un univers paralel pentru că se grăbea. Teoretic, sunt admise nouă dimensiuni spațiale. Măsurătorile la CERN au fost făcute doar în raport cu trei dimensiuni spațiale. Viteza ca mărime fizică e calculată în raport cu timpul și distanța într-o lume cu trei dimensiuni. În condițiile astea eu nu m-aș grăbi să depășesc viteza luminii. Mi-ar fi destul s-o ating. Și să urlu. Este? :)

*Indeed, those photons that were produced near the beginning of time (whatever that means) may well have been reabsorbed, by interstellar dust long ago, and then re-emitted at lower energies.

**The eye, like most light receivers, absorbs the photons it detects irreversibly, and the information carried by the light is destroyed as soon it is recorded.

*** The moments at which the photons appear and disappear reveal the quantum jumps of light, which occur at random. By observing such jumps over a period of several hours, the researchers directly confirmed the statistical properties of thermal radiation laid down a century ago by Planck and Einstein. In this experiment, the information carried by a quantum of light is transferred hundreds of times to a physical system without being lost. The same photon controls the state of a large number of atoms, which is a big step towards quantum information processing.

Notă: acesta nu este un articol științific și trebuie tratat ca atare

Matache, dragostea mea

2011-09-11T17:25:00.039+03:00

La birt.
Costică (dulce): Ce mai faci, Mitică?
Mitică (mâncând cu lăcomie): Mă apăr de moarte, monşer!

Primul semn de carte pe care l-am pus când am descărcat bagajele în Berzei a fost„Vinăria" de peste drum. Am răsuflat cu ușurare la gândul că butelcile de vin sunt la îndemână, la bine și la rău. Și m-am simțit imediat acasă.

fragment publicat în Republica Gamma

Aveam s-o cunosc numaidecât pe doamna Plută, trupeșa și neobosit povestitoarea proprietăreasă. Mica sa băcănie, unde găseai cam tot ce ar putea să-ți trebuiască la ceas târziu de noapte, era acolo de-o viață. Vreme de doi ani, cât am viețuit pe-acolo, i-am trecut zilnic pragul. Găseai rarități precum apă Borsec la sticlă, ca pe vremuri (cred că erau chiar aceleași sticle) sau cornulețe fragede cu unt și nucă de nu-știu-care. Doamna Plută știa tot ce mișcă pe o rază de trei-patru kilometri. Cunoștea toate bârfele din cartier, știa cine cu cine s-a certat, cine cui a închiriat, pe cine a mai plimbat poliția azi-noapte și cui i-a dat drumul, cine cât a luat de la Primărie pentru terenurile expropriate de la Podul Basarab. Și cu ce șpagă. Știa politică, nu era dusă de nas de manipulările de la televizor și pricepea toate mișcările de culise. Era liberală și mândră de originile sale dintr-o veche familie de liberali. Cu toate astea, nu se sfia să critice PNL-ul. Îl cunoscuse personal pe Câmpineanu. Avea și poze. Conducea cu o mână de fier mica afacere de familie și îi organiza fără drept de apel pe cei doi fii ai săi, mari de acum, și pe blajinul său soț. Prin prăvălia sa trecuse Jana Gheorghiu, „o femeie extraordinară, păcat că s-a dus”, Andreea Pora, care „chiar era de ispravă”, se perindaseră jurnaliști, filozofi, istorici care mai stătuseră în gazdă prin zonă. Dacă te mai întâlneai cu cineva care locuise prin Matache, doamna Plută era garantat subiect de discuție. Doamna Plută e chiar întruchiparea aprigei și iscusitei jupânese pe care ai fi întâlnit-o, neschimbată, de la 1870 încoace, de când Piața Matache a devenit sufletul negoțului Bucureștilor, odată cu ființarea Gării Târgoviște. Primea și pompa mai departe, ca o inimă harnică, totul despre oamenii locului și întâmplările lor. Și poveștile hrăneau locul așa cum căruțele de marfă ale negustorilor brașoveni sau ale țăranilor hrăneau odinioară pofta de viață a lui Mitică.

„Domnişoară”, îmi făcea ea cu ochiul cu vreo trei ani în urmă, când Oprescu abia își luase în primire mandatul de primar, „nu sunt bani acum de bulevardul ăla”. Avea niște cunoștințe prin Primărie care îi spuneau că sunt zvonuri că, din toate proiectele încremenite în hârțoage, „strapungerea Buzesti-Berzei-Uranus” – unul dintre cele mai costisitoare – ar fi devenit o prioritate. Dar doamna Plută nu credea. Nu era logic. Nu erau bani de excentricități. „Și dacă nu sunt de acord, ce pot să-mi facă? ”, se sumețea vitează doamna Plută. Nu i-a venit să creadă când a primit decizia de expropriere „pentru cauză de utilitate publică”. Însă tot vitează a rămas. Mai avea o mică proprietate în apropriere, unde plănuia să facă o mică iaurtărie, ca pe vremuri. Cu banii de pe expropriere, dacă nu se putea altfel. Cu planurile astea am lăsat-o pe doamna Plută când am plecat din Berzei, pe la sfârșitul lui 2009. Din zecile de adrese din Capitală la care mă găseam într-un moment sau altul, aveam să păstrez în inimă „Cuibul cu Barza” – cum îi zicea bisericuței care a dat numele străzii – ca pe singurul loc care mi-era cu totul acasă. Pe-atunci încă nu era sigur când o să vină demolarea. Vecinii erau convinși că mai durează cel puțin cât un mandat de primar, și – dacă se schimbă primarul – cine știe ce alte proiecte o mai avea în cap.

Făceam zilnic, la pas, Berzei-Buzești, în drumul meu spre Casa Presei. Iubeam zgomotele pestrițe ale străzii, care își murmura simultan poveștile în surdină. Iubeam casele strâmbe și cam greșite, redesenate după imaginația utilitară a țiganilor, înșirate la grămadă printre construcții de colecție - moderniste, art-deco sau belle-epoque. Mă înduioșa kitsch-ul sincer-negustoresc al shaormeriilor, vinăriilor, băcăniilor și al altor prăvălii înșirate de-a lungul șinelor de tramvai. Mă dădeam în vânt după brânzeturile, mirodeniile și feluritele măsline din piața Matache. Mă umpleam de zâmbet când vedeam o lungă, impecabilă limuzină albă înșirată pe toată lungimea unui gard prăpădit, care nu reușea să ascundă rufele multicolore întinse la uscat, semn că acolo se pregătea o falnică nuntă țigănească. Îmi luam, în fiecare dimineață, porția de viață nefeliată ca să pot face față jurnalismului aseptic și împachetat în sacou și cravată pe care îl practicam la Money Channel. Era micul meu secret de supraviețuire în strivitoarele hale postindustriale în care fabricam în serie realități alternative despre FMI, TVA, BNR, real-estate, business, interest-rate, leasing șamd. Deja vedeam, în celălalt capăt al Buzeștiului, cum se apropie amenințător, blocând orizontul cu trupul lor masiv, lipsit de grație, noile clădiri de birouri. Unele născute moarte. Altele ucise lent de criza de perfuzie vitală cu sânge proaspăt de corporatiști. Cavouri contemporane agățate flasc de cerul gri. Au rămas acolo. Nu au interferat cu planurile Primăriei.

M-am întors în Berzei, s-o caut pe doamna Plută, în 2011. Mai. „Cuibul cu Barza” era praf și pulbere. Moartea mă aștepta acolo răbdătoare, într-o cută a timpului dintre Valea Uitării și Valea Plângerii.
În locul prăvăliei zăcea, pe un disc uitat de vremuri, zâmbetul de Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață fară de Moarte al Mădălinei Manole. Mitică, în compania unei amice, aşteaptă să treacă tramvaiul, şi tramvaiul nu mai trece. Ah! domnişoară, toate trec în lumea aceasta, numai tramvaiul nu trece. N-am găsit-o pe doamna Plută la cealaltă mică proprietate din apropiere, aflată la câțiva pași de drumul buldozerelor, unde spera să-și facă iaurtăria. L-am sunat pe unul dintre fiii săi. Doamna Plută plecase în Ardeal și urma să mai stea încă cel puțin două luni. „Acum ne ocupăm noi de problemele cu despăgubiri și de toate celelalte”, îmi spune Plută junior. Tyrannosaurii RECŞI ai hârțogăriilor, absurdităților și nedreptăților înghiţiseră pe nemestecate nesecata energie a doamnei Plută. „Ne-au diminuat de două ori în 2010 banii cu care fusesem de acord în 2009. După noua grilă a notarilor. Imediat ce a apărut, au dat o Hotărâre de guvern cu sumele pentru exproprieri, după taxele minime notariale și nu după evaluări„, continuă fiul, Dragoș. Măgăria pe care a făcut-o Primăria este că, știind că notarii vor publica taxele micșorate, a amânat să încheie vânzarea-cumpărarea pe suma inițială. Nu numai pentru familia Plută, ci pentru toate dosarele. „Ne-au propus cu 30% mai puțin. Am încercat să ne judecăm în instanță, dar asta însemna să așteptăm ani de zile până să vedem banii pe casă și nu ne-am permis”, adaugă el. Aveau rate la bancă. Banca nu a acceptat să suspende plățile. „Pentru că știau că urma să avem bani, după ce încasăm despăgubirile de la Primărie și îi voiau cu tot cu penalități”, explică Plută junior. La Palatul Justiţiei. Mitică umblă de colo până colo prin sala paşilor pierduţi. Pe cine cauţi, Mitică? Caut un avocat, monşer, să mă apere… Ce! ai tu proces? Nu, monşer, să mă apere… de muşte. Și au acceptat. Cu ezitări, Dragoș spune că au primit 800 de euro pe metrul pătrat de pământ plus încă vreo 2-300 de euro metrul pătrat de construcție. De pe forumuri și site-uri de avocatură unde expropriații și-au spus oful aflu că ăsta e prețul mediu pe care l-au obținut oamenii pe case și terenuri. De vreo cinci ori mai puțin decât a dat Primăria în 2008 pentru exproprierile din zona Podului Basarab, zonă ceva mai ieftină ca Berzei-Buzești: 4.800 -7.800 de euro pe metru pătrat de teren. Și totuși, în iunie 2010, Guvernul i-a aprobat lui Oprescu suma de un miliard de lei pentru despăgubiri (HG 590/2010). Pentru 86 de case din Berzei, Baldovin Pârcălab, Buzești, Vulcănescu etc. În medie, vreo 12 milioane de lei pe casă, nu? Cam trei milioane de euro bucata. Bani care, în niciun caz, nu sunt în buzunarele locatarilor. Dacă tragem linie aici, costurile cu marele bulevard Uranus ajung la circa 300 de milioane de euro. Aproape 30% din bugetul Primăriei Capitalei pe 2011. Din care capitolul monumente istorice a primit doar „0, ceva la sută”, cum se exprima un oficial.
notă: foto by Gilda Popa, cu excepția primei fotografii (Vinăria înainte de demolare), preluată de pe http://www.ideiurbane.ro/

2011-09-04T09:38:00.006+03:00

Dacă ar fi adus cineva ieri vorba despre Patapievici aș fi tăcut enigmatic. Și cuminte. Nu mi-ar fi trecut prin cap niciun citat, nicio replică isteață, n-aș fi avut nicio părere. Nimic. Trăisem, ani de zile, cu convingerea sinceră că n-am avut niciodată, în niciun fel de împrejurare și sub nicio formă vreun contact intelectual cu Patapievici. O descindere inopinată la adresa agendelor mele de acum 11 ani a scos la lumină un adevăr cutremurător.

Îl citisem!!! Da, niciun dubiu. Am verificat. Era Patapievici. Și asta nu-i nimic. Aveam păreri ferme despre Patapievici. Îmi notasem citate din Patapievici. Îl desființam pe Patapievici. Cu o neobrăzare inconștientă de intelectuală frivolă proaspăt ieșită din adolescență: “Până acum, HR Patapievici (în Zbor în bătaia...& Cerul văzut...) mi s-a părut un băiețel cam exaltat care – pe alocuri – se ia prea mult în serios, scuipând verdicte precum cojile de semințe, verdicte pentru care pledează cu emfaza& fierbințeala unui adolescent posesor al unui caiet de lecturi suplimentare&jurnal intim. Sclipitor, erudit, nu însă înțelept”. (Cred că am adăugat, din generozitate, ultima propoziție după ce am recitit pasajul și am realizat cât de grav suna).

De atunci nu-mi mai revin din șocul cultural. Sincer, mi-e frică să stau singură cu mine! Dacă l-am citit și pe Benoît Mandelbrot?

Ştie cineva un terapeut pentru bicle abuzate domestic?

2011-08-29T10:53:00.005+03:00

Relaţia noastră mergea perfect. Rutine confortabile, riscuri controlabile, trasee anticipabile. Până ieri, când am văzut, deasupra mea, cerul. Printre spiţe. Totul a pornit de la Marele Plan.

Depăşisem deja stângăcia, nesiguranţa şi falsele proiecţii ale începutului. Eu acceptasem că e o biclă de origine modestă, destul de cochetă, dar superficială şi neîndemânatică, proiectată pompos pentru aventuri montane în care nu va ajunge niciodată şi frumuşică doar cât să nu-ţi fie ruşine cu ea. Ea se resemnase cu brutalitatea cu care abordam bordurile, cu grosolănia frânelor bruşte şi cu cele câteva aterizări forţate, fără glorie, pentru care o recompensasem cu o revizie generală. Eram împreună de un an: eu după o scurtă relaţie cu o bicicletă matură, cu cadrul încreţit de rugină şi cu cauciucurile mâncate de asfalt - cu care îmi şi începusem viaţa de biciclist. Ea – neatinsă, mignonă, cu tenul neted-portocaliu, îşi aştepta în vitrină destinul. A fost dragoste la prima vedere.

Treceam pe-atunci prin grave dileme. Mă necăjea intoleranţa bătrânei şi falnicei mele bicle la bâlbele mele de începător. O părăsea răbdarea când mă căţăram în şa ca într-un copac. Era obişnuită cu veterani şi deloc dispusă să se facă de râs mergând pe şapte cărări prin parcările din Dristor, cu speranţa nedisimulată că nu va acroşa iar un Logan sau, mai rău, vreun BMW de garsonieră. Refuza categoric să iasă cu mine în public şi-mi făcea scene de isterie pe trotuar, spre spaima pietonilor cu sacoşe în echilibru instabil.

Aşa că mi-a sărit inima la văzul frumoasei portocalii. Am ascuns cumplitul secret cu mare grijă. Nu voiam s-o fac să sufere pe morocănoasa mea tovarăşă de parcări. Ţineam totuşi la ea, şi-apoi bugetul îmi castra cu asprime visul adulter.
Destinul m-a readus în faţa vitrinei după o neaşteptată injecţie bugetară pe care eram hotărâtă să o tratez cu maximă lipsă de responsabilitate. Ea era încă acolo. M-am învârtit prin magazin cu un aer de superioritate, am încercat mai multe bicle, ca şi cum m-aş fi priceput. Dar am plecat cu ea. Am urcat-o în tramvai după câteva încercări traumatizante de ambele părţi de a pedala din Ştefan cel Mare până în Titan. Pentru un novice ca mine, diferenţa dintre o semicursieră obosită şi înaltă şi un mountain bike mititel, dar forţos, era ca de la Dacia 1300 la OZN.

Am luat-o încetişor. Întâi am sporovăit pe aleile din jurul blocului şi-am apărat-o de câinii din cartier, cât să-i câştig încrederea. Apoi am invitat-o la un ceiuţ în parc, unde ne-am dresat inconştienţa criminală învăţând să evităm cărucioarele cu bebe iar în stadiul avansat, copiii de doi-trei ani cu traiectorii imprevizibile.

Acu vreo două luni, Mugur, cu nasul lui de expert în ale biclei, a evaluat situaţia şi a decis că e momentul să ne oficializăm relaţia într-un cadru organizat, în faţa elitelor pedalatului. Nu ne puteam prezenta la Street Delivery decât regulamentar, pe bicle. A fost un dezastru. Degeaba încerca Mugur să ne convingă că suntem vehicul cu drepturi egale în trafic, chiar dacă avem doar două roţi. Încurcam mersul lucrurilor la fiecare intersecţie şi aruncam în spate pieptenele la orice ambreiaj mai ţâfnos. Pe Verona, relaţia noastră era deja compromisă. Ghidonul nu mă mai asculta. Bicla mea se purta ca un accesoriu imens, greoi, ţipător, aruncat peste o ţinută studiat-neglijentă. Îmi târam, cu un aer nefericit, impostura. Privirile elitelor ne biciuiau cu acel aer indiferent-condescendent. Eram paria pentru colegii de trafic cu mulţi cai putere, dar mai ales pentru iniţiaţii pedalatului. Ne făcusem de râs. Am decis să nu mai ieşim pe şosea.

Până de curând, când am pus la cale, cu sânge rece, Marele Plan. Cicatricile sufleteşti de la Street Delivery prinseseră coajă. Funcţionam iar împreună. Ne-am recompensat, aniversar, cu o şa nouă. Mai rezistentă, mai puţin dureroasă la borduri. Asta ne dădea încredere. Puteam fi chiar noi elite. Şi pentru asta trebuia, era necesar să începem prin a merge zilnic împreună la job – Titan – Dorobanţi şi invers. Nimic nu ne putea sta în cale. Azi trebuia să fie prima zi. Dacă nu era teribilul, îngrozitorul act de violenţă domestică de duminică.

Duminică am hotărât să ne desprindem de la trebi importante ce ne ţineau la computer pentru o tură-două de rutină prin parc. Se pare că întreg cartierul Titan se deversase în afara Bucureştiului în week-end, căci obişnuitele obstacole – cărucioare, prichindei fără stare, role – erau mult rarefiate. Am constatat că acest lucru este bun. Ne-am avântat cu vântu-n plete pe toate pantele care ne-au ieşit în cale, am exersat – nu fără autosuficienţă trufaşă – un truc nou pentru noi: mersul fără mâini pe ghidon, am muşcat cu poftă din pedală şi alte ghiduşii. Ha. Cerul este limita. Şi limita se îndepărta pe măsură ce depăşeam noi limite. Când ne pregăteam ieşirea din scenă, ne-a trecut prin cap altă aroganţă: să abordăm cocoaşele pentru mini-acrobaţii din parc. Da, chiar alea pe care le evitasem cu respect vreme de un an. Am trasat, cu o privire nimicitoare, traiectoria. Pista era liberă. Eram gata de o intrare triumfală. Am accelerat. În secunda doi eram în vârful cocoaşei. În următoarea fracţiune de secundă mi-am auzit creierul zornăind cu o viteză de care nu mi-am imaginat vreodată că e capabil. Mai aveam câţiva centimetri până să plonjez în gol. Calculasem greşit faza triumfală. Înainte de a parcurge centimetrii am anticipat matematic evenimentele cu o repeziciune şi o luciditate pentru care mă invidiez sincer. Apoi am văzut cerul. Valuri de lumină de frecvenţă înaltă, ciobită de electronii din atmosferă. Între mine şi cer, desenul precis al spiţelor. Între spiţe şi asfalt, eu. Capul, mi-am zis, capul. Mâna dreaptă era deja acolo. Băgase o diversiune între cap şi ciment. Bicla, mi-am zis, bicla. Mâna stângă era deja între mine şi biclă. Sau piciorul drept. Sau ambele, în timp ce manevram căderea cu piciorul stâng încă în aer. Îi amortizasem şi ei căderea. Nu îmi explic cum, totul s-a întâmplat mai repede decât aş putea reconstitui vreodată.

Când toate elementele dinamice ale scenei erau deja pe asfalt m-a bufnit râsul. Ce ridicol, mi-am zis. Ce bine că e ridicol şi nu tragic, mi-o fi comunicat cine ştie ce înţelept scump la vedere din capul meu. Îngrijorat, un bun samaritean din parc m-a întrebat dacă e totul în regula. Da, am râs eu. Nu cred că bicla e de aceeaşi părere, a dat din cap dezaprobator către biata mea tovarăşă de cascadorie. M-am ridicat încet, căutând din mişcări bunul simţ al echilibrului. Am evaluat pagubele. Minore: echimoză plus excoriaţie genunchiul drept, excoriaţie cotul drept, aşijderi palme. Am trecut la biclă: roţi ok, frâne ok, bătaie lanţ. Merge zic. Încalec. Greşit. Ceva era total greşit. Echilibrul mă părăsea foarte repede. Şoc posttraumatic, îmi zic, dând de toţi pereţii cu sensibilitatea mea păguboasă. Încalec din nou. Nimic. Mă uit la ea cu reproş: chiar nu putem trece peste asta? Cobor, mă învârt întrebător în jurul ei. Roţi ok, frâne ok, bătaie uşoară lanţ. Cadrul pare la fel ca-n prima zi. Mă aşez, cu mutra aia depăşită de situaţie, pe bordură. Biclele astea, îmi zic. Să nu-ţi priască şi ţie o nebunie, o aventură. Le scoţi din rutină şi gata, te-au aruncat din şa. Ridic ochii. În faţa mea, ghidonul. La 90 de grade cu roata. Sărisem calul. Rău. Marele Plan se destramă în valuri de lumină de frecvenţă înaltă, ciobită de electronii din atmosferă. Încet, dureros. Luni nu mai pedalăm ţanţoş din Titan în Dorobanţi. Elitele sunt iar inaccesibile. Privirile indiferent-condescendente se rostogolesc desfiinţator din tufişuri. Iar ne-am făcut de râs.

Nimic suspect

2011-07-19T02:11:00.003+03:00

Moartea inexplicabilă, dar firească, naturală, previzibilă a jurnalistului Sean Hoare, una dintre primele surse în scandalul Murdoch, a fost consemnată cu tradiționalul calm englezesc de poliția britanică. Un incident, zic ei, imanent naturii umane, constatăm noi. Din primele cercetări, la fața locului s-ar fi găsit o periuță de dinți cu laser trifazic: 1.verde pt. efecte speciale de libertate&etica a presei, 2. galben pentru erori se sistem la 1 și 3. infraroșu pentru proiecția surselor uzate, conform prospectului. Se pare că Hoare ar fi confundat cuvântul protecție cu proiecție. Existențialiștii își explică confuzia prin tulburările de percepție date de antecedentele victimei incidentului în consumul de experiențe psihedelice. Pentru adepții realismului capitalist cheia enigmei e prospectul, printat pare-se, la o bancă din România. Scepticii spun că pur și simplu n-ar fi trebuit să încerce să se spele cu ea pe dinți.

Cum mi-am băut libertatea de exprimare 1

2011-05-06T13:46:00.002+03:00

Colecționez cărți de vizită. Cărți de vizită pe care scrie Gilda Popa. Gilda Popa, reporter Cotidianul – ziarul ăla frumos și deștept făcut de Rațiu care-a ajuns nepot de cumătră vitregă al lui Cațavencu. Cum care Cațavencu? Care a fost. Îl știți, ăla de-și făcuse Academie și organiza tot felul de baluri: bal mascat, bal cu proști, bal de intelectuali, bal all you can eat&drink. Mă rog, după ultimul au dat-o din bal în spital. Același spital în care nepotul de cumătră vitregă a murit de-a binelea după o scurtă agonie. În 2009, când făcea 18 ani. Trist.
Mai scot o piesă de colecție: Gilda Popa jurnalist de investigație ZIUA. Poate vi-l amintiți – ăsta e ziarul la care proba eliminatorie era vodca pe stomacul gol și creierul plin. Explicabil, că informația era pusă la macerat și regurgitată în ediția de a doua zi cu început, cuprins și încheiere. Era meserie. Cu meseriași d-ăi bătrâni care desfăcuseră la viața lor multe capote, de la Trabant la Mercedes și văzuseră cam toate tipurile de motoare, șuruburi și trasee turbină-admisie asamblate și/sau scurtcircuitate în culisele politichiei aborigene. Nițel misogini, cum le șade bine, mari amatori de poante care ar fi înroșit și gogoneaua de a doua zi dimineață, dar băieți de comitet decă știi cum să-i iei. A murit și ZIUA. 1994- 2010. N-a apucat majoratul. Făcuse la un moment dat un pui – ziarul UNU – pe care chiar nu aveți de unde să-l luați, pentru că aproape n-a existat. Dead&burried de vreo doi ani, are un mușuroi mic în marele cimitir al presei. Următoarea carte de vizită, extrasă aleator: Averea. Asta e o poveste nu doar cu final, ci cu final fericit. Fericit pentru unii care s-au prins la timp că ursulețul panda trebuie nițel lobotomizat ca să aibă succes pe piață. Așa că Averea s-a transformat din ziar pentru oameni cu bani în ziar pentru oameni cu ghiul și e cunoscut azi sub numele de Click.
Revenind mai spre zilele noastre, mai am niște cartoane frumos colorate (chiar un teanc măricel) pe care scrie Gilda Popa – reporter The Money Channel. Când am plecat de acolo, mai rămăsese o echipă de fotbal de șefi și editori-șefi și vreo doi-trei reporteri de teren dintre care vreo doi-trei erau studenți în probe. Toată lumea întreba, în șoaptă, pe toată lumea, când intră următorul sfert din salariul de acum trei luni. Și mai aproape de zilele noastre, după datarea cu izotop de carbon, s-au tipărit cărțile de vizită cu versiunea Gilda Popa – jurnalist Money Express. Acolo am ajuns să prestez cu mare aplomb în rolul de negociator-șef în echipa sindicală, moștenit de la șefii de redacție care marcaseră cauza ca fiind pierdută și se mutaseră pe alte fronturi. Am încercat, fără mare succes, să recuperez salariile restante de vreo trei luni. Dar, cum sunt un mare fan al cauzelor pierdute, m-am distrat. Am fumat pachete întregi de țigări în birourile patronilor, am băut cafeaua de protocol, m-am împrietenit cu jurista M&C Strategy, editorul revistei, și am avut ocazia să-i consolez pe Dragoș Nedelcu și pe Sorin Freciu, acționarii firmei susmenționate, care erau extrem de nefericiți că nu au bani ca să-și plătească angajații. Încă îmi mai datorează vreo 3500 de lei de astă toamnă, dar eu nu mă supăr, îi mai las, pentru că – spre deosebire de ei – prietenii care m-au împrumutat pe mine nu au pile la DNA. Eu merg pe ideea că trebuie să fii generos și să ajuți oamenii la nevoie. Cu un ban, cu o bucată de pâine, după posibilități. Se pare că ajutorul meu le-a prins tare bine, că – după ce Money Express a intrat în comă financiară, a pierdut o jumătate din echipă și s-a făcut din săptămânal lunar – a scăpat, cel puțin pe moment, de groapa comună a presei. Oricum, de atunci, colecția mea s-a mai îmbogățit cu o piesă: Gilda Popa – jurnalist de investigație Corect News. Pe care mă cam pregătesc s-o trec tot la categoria cauze pierdute după ce ziarul online a fost deconectat de la perfuzia de capital și pare să-și piardă semnele vitale. Acolo am scris câteva anchete foarte tari care s-au înecat, fără zgomot, pe fundul internetului. M-am exprimat foarte liber pe o insulă cu câșiva spectatori foarte grăbiți care nu păreau să aibă o problemă cu asta. Era cât pe ce să mai adun o carte de vizită a unei reviste care adunase o echipa mișto, din new&old school. N-a fost să fie. N-am apucat să tăiem cordonul ombilical al revistei, căci finanțatorul a decis s-o avorteze, după ce cureaua de transmisie i-a dat niște erori. Groapa comună a înghițit în doi ani 60 de ziare, a risipit 6000 de jurnaliști și încă mai e loc.
Fiecare carte de vizită (și mai am un teanc încă pe-atât în presa locală din Constanța) e un semn de carte în lungul drum prin hățișul încâlcit și sălbatic al zonei de graniță între cenzură și libertatea de exprimare. Un joc de supraviețuire psihică, fizică și morală. De uzură. Un joc fără glorie. Fără eroi. Fără concluzii definitive. Mi-am luat-o în freză de mai multe ori până să pricep asta. Prima lecție despre libertatea de exprimare mi-a servit-o SLI, directorul de atunci al Observatorului de Constanța, prin 2001-2002. Făceam reportaje și interviuri cu deținuți închiși la Poarta Albă. Printre picanterii cu violatori, rakeți pensionați pe caz de boală și femei-ucigaș mi-a picat în mână un dosar cu o rețea de trafic de mașini furate. Întâmplător, mă pricepeam să citesc dosare penale, pentru că terminasem relativ recent Dreptul. În rețea erau implicați procurori și polițiști. Am scris. A doua zi SLI m-a chemat în birou: chiar dacă ne dă bani nu mai scriem despre asta. N-am înțeles nimic. Nu-mi explicase nimeni cum merg lucrurile. Scriam cu toată implicarea și naivitatea vârstei. Eram carne de tun. Peste o săptămână eram deja responsabilă cu pagina de cultură. Aveam de umplut zilnic, singură, un cearșaf mare de ziar. Scris de mână, cu culegători, cum era la vremea aia. Aveam de lucru. Nu mai era timp de probleme existențiale. Cenzura ia multe forme, unele atât de subtile încât nu le poți arăta cu degetul. (va urma)

Neantul în plen. Mineriada postacilor

2010-12-23T14:40:00.006+02:00

„Ne-ați ciuruit și ne-ați vândut, ne-ați ucis viitorul copiilor”, scrie, pe plămânii zdrobiți, Adrian Sobaru, electricianul de la TVR care s-a aruncat de la balconul Parlamentului, strivind în cădere discursul de lemn al lui Boc. „Cineva trebuia s-o facă”, articulează omul cu suflarea retezată de impact către parlamentarii îngroziți, strânși buluc la locul „accidentului”. „Libertate!”, strigă câteva mai târziu pe targa SMURD. Da, cineva trebuia s-o facă. Așa cum a făcut-o pietonul cu sacoșe în fața tancurilor de la Tiananmen. Acolo, în piața din Beijing, motoarele tancurilor s-au oprit, pe rând, intrând într-un dialog al tăcerii cu omul cu sacoșe. Scena a făcut ocolul lumii. Este unul dintre cele mai puternice simboluri ale secolului XX. Bărbatul a fost luat pe sus și, se pare, executat câteva zile mai târziu. Sobaru nu va fi executat. Nu fizic, ci simbolic, așa cum s-a întâmplat cu Cristina Anghel, profesoara care a stat în greva foamei timp de 70 de zile. Gestul ei a fost aruncat în derizoriu și irosit. Așa se întâmplă și cu cel al lui Sobaru. Valoarea de protest extrem a mesajului său trebuie anihilată. „Avea probleme personale”, spune conducerea TVR despre Sobaru. „Posturile TV au obligaţia să evite prezentarea imaginilor şocante”, avertizează cu maximă celeritate CNA-ul. „E un gest izolat”, spune un oficial PDL. Reacţia cinică a unor parlamentari din sală nu e însă sancţionată de CNA. „Nu sunt şocat, sunt furios. Sunt şocat parţial de reacţia unor oameni politici de aici din ţară. S-au strâns ca şi cum ar fi făcut o poză de grup (...) Mă uit însă la reacţia reprezentanţilor puterii... Uitaţi-vă cum se bagă sub camerele de luat vederi să-i filmaţi dumneavoastră, că au participat la eveniment. Parcă ar fi o vânătoare”, spune un parlamentar PNL în fața căruia, la distanță de doi metri, s-a derulat toată scena.
La Tiananmen motoarele blindatelor s-au oprit în fața sacoșelor. Nimeni nu a îndrăznit să spună despre omul care a oprit tancurile că ar avea „probleme personale” sau că s-ar fi pretat la un „gest izolat”. La București, blindatele au mers mai departe. Nici nu au terminat bine femeile de serviciu să spele sângele împrăștiat pe spătarele scaunelor de parlamentar și pe podeaua sălii de plen, că parlamentarii PDL și-au reluat activitatea. Practic, gestul lui Sobaru le-a ușurat sarcina de a respinge moțiunea de cenzură pe legea salarizării dorită de FMI, pentru că parlamentarii din Opoziție s-au retras din sala de ședințe. S-au numărat voturile fără dezbatere. Zero pentru, zero contra. Un zero care va intra în istoria ideilor periculoase. Nimicul în plen.
În paralel a fost activată artileria de postaci portocalii pe toate site-urile care au prezentat știrea. O mineriadă furibundă, pe alocuri dementă, de ciomege verbale s-a abătut asupra omului strivit de podeaua Parlamentului. Reproduc unele dintre cele mai șocante comentarii pe care le-am reținut:
„Oare cand va trece Romania la capitalism? daca as sta in nadejdea Statului, as stepta 1000 ani; ala care s-a aruncat trebuie lasat sa m.o.a.r.a, sa ii dispara urmasii; poate ca un al 2-lea job i-ar fi adus bunastarea de care are nevoie; e criza peste tot in lume, iar unii aleg sa se arunce de la balcon; e tare, nu? la fel de i.d.i.o.t. .cum a fost Mircea Badea cand a injurat-o pe udrea; bv lui ca injurat-o dar sa o faca inteligent; acum plateste propria lui p.r.o.s.t.i.e.” (visio, pe siteul Mediafax)
„eu sunt curios cu cat l-au platit pe gigel ala sa se arunce. e clar ca a fost un gest premeditat, daca avea tricoul ala pe el, e clar ca nu e nebun, stia ca daca pateste ceva nu va mai putea sa-si intretina familia... deci? cu cat l-au platit?” (pehash, pe site-ul Hotnews)
„Evenimentul nu are nimic de a face cu actuala guvernare . E un caz in care omul a devenit deprimat, si intr-un moment de nebunie s-a aruncat” (ciprian, siteul Hotnews)
„Omul asta e victima indoctrinarii TV” Cristi (siteul Hotnews)
„Pentru fraierul care s-a aruncat pentru buget ii spun sa mearga o luna sa traiasca in India si o sa-si dea seama ca aici traieste super bine!! Si daca nu o sa se mai uite la antene sau irealitati o sa poata sa-si foloseasca si singur creierul spalat acum de voiculescu si vantu” (dan, siteul Hotnews)
„Presupun ca acest om este o victima a veninului turnat prin ecranele televizoarelor.Cred ca ar fi necesara o analiza sociologica privind influenta nociva a emisiunilor tv asupra sanatatii psihice a privitorilor” (anonim, Hotnews)
„Ma intreb cine l-a platit sa faca stupizenia asta” (sigurros, siteul Hotnews)
„Cine stie cine l-a pus sa sara si daca nu cumva i-au dat si o gramada de bani” (anonim, Hotnews)

Baconschi, branduit de Guvernul Merkel pentru Cotroceni

2010-12-21T13:14:00.005+02:00

Soldul Germaniei pare sa fi intrat in jocul de poker politic, ca asul din maneca lui Basescu. Care ii asigura bunavointa Guvernului Federal, cu conditia sa ramana in maneca. Miza? Viitorul mandat de presedinte. Cartile? Ministrul de Externe Teodor Baconschi, dorit de Basescu drept succesor la Cotroceni, este sustinut fatis de Fundatia oficiala a crestin-democratilor lui Merkel, Konrad Adenauer Stiftung (KAS). Nu direct ca prezidentiabil, ci in calitate de lider al proaspat-infiintatei Fundatii Crestin Democrate, astfel incat relatia sa para platonica, la nivel de doctrina.KAS pompeaza deja credibilitate in imaginea lui Baconschi, branduit pentru cursa electorala ca un fin intelectual „crestin democrat”. Potrivit unor surse apropiate MAE, KAS nu ar pompa doar credibilitate, ci si fonduri in conturile fundatiei lui Baconschi.

Scenariul unei posibile implicari a Guvernului Federal in sustinerea planurilor lui Traian Basescu pentru a-si asigura succesiunea la Cotroceni este completat de ultimele evenimente legate de activitatea de culise a comisiei infiintate ad-hoc de Banca Nationala pentru studiul chestiunii creantei. La inceputul saptamanii trecute, Virgil Stoenescu, membru in Consiliul de administratie al BNR, l-a contactat pe Radu Golban – cercetatorul care a descoperit si studiat problema datoriei Germaniei - si l-a anuntat ca „pisica” soldului a fost pasata, spre cercetare, in curtea lui Baconschi, la Ministerul Afacerilor Externe. O modalitate prin care BNR s-a descarcat „elegant” de subiect, fara sa-si asume vreo raspundere.

Unde a ajuns "pisica" de pe acoperisul fierbinte si cat de fierbinte e acoperisul Baconschi - crestin democratie - fundatiile germane de partid aflati de aici.

20 de ani fără tata. Tata vs Culegerea Albastră.

2010-12-18T02:10:00.002+02:00

Era temută, respectată și urâtă sincer la sfârșitul anilor 80, când prestam, nițel cam indolent după gusturile tatei, în purgatoriul călduț al gimnaziului. Toate drumurile către liceu treceau prin Culegerea Albastră. Ne luam cu toții la trântă, în mare taină, cu nesfârșitele șiruri de ecuații care se încăpățânau să rămână nedeslușite în vârful penițelor chinezești încovoiate de atâta efort. Victoriile erau trâmbițate neapărat triumfător la școală, unde câte un „ți-a IEȘIT rezultatul la 123?” te umilea definitiv vreme de o pauză. Înfrângerile ni le doseam cu iscusință. Visam ore întregi în cămăruța mea cu pereți roz de pe strada Energiei cu nasul proptit între grămezile de litere și cifre din paginile criptice. Obligatoriu mă apuca visatul la orele suplimentare de matematică. Și culegerea mea albastră era ca un covoraș magic certat cu gravitația. Aterizarea venea brusc, odată cu scârțâitul ușii de la intrare. Era tata. Avea să mănânce, să sporovăiască nițel cu mama, poate să vadă ce mai e la bulgari, după care trebuia să-i prezint gloriosul raport: care-i scorul cu Culegerea Albastră. Începea numărătoarea inversă și trebuia să trec la atac neîntârziat. Înșfăcam în grabă penița abandonată pe câmpul de luptă și treceam la măcelărit coloanele de x, y și zet cu o ferocitate de nerecunoscut. Dar nu se dădeau eliminate. La momentul adevărului, cu penița frântă și cu coada între picioare mă prezint, fără elan ca de obicei, la tata. Dincolo de ochelarii cu ramă groasă mă întâmpină privirea severă, brăzdată când și când de ceva între un licăr șăgalnic și un luciu trecător al lentilei. Vinovăția mă însoțește tăcut, ca un moș crăciun care și-a pierdut barba. Tata își muta privirea severă spre infanteria de x, y și zet care rămâne, sfidător, în picioare. Câteva minute de tăcere, cât un lecanoșdeța și licărul șăgalnic ia în stăpânire ferestrele cu ramă groasă. Problema era formulată greșit. Tata făcuse ordine în sistemul de ecuații, iar îndărătnicele șiruri de x, y și zet își luau, respectuos, la revedere de la noi, lăsând în urmă rezultatul corect de la finalul culegerii. Nicio marseilleză n-ar fi putut zugrăvi simțământul de triumf care m-a copleșit. Tata umilise Culegerea Albastră. Și eu eram în echipă cu el. Învinsesem sistemul. Negasem autoritatea.
Aveam să port în mine această victorie peste ani. Scrisă cu acul în colțul ochiului, cum spune Șeherezada în una din cele o mie și una de nopți. A fost suficient să știu că o problemă poate fi formulată greșit. Și am privit lumea altfel.

Razboiul celor 19 miliarde de euro

2010-12-06T13:11:00.003+02:00

Mai multe institutii financiare internationale au inaintat Guvernului, pe 10 noiembrie, o oferta de un miliard de euro pentru achizitionarea datoriei istorice a Germaniei catre Romania, estimata la circa 19 miliarde de euro. Propunerea redeschide dosarul creantei, dupa ce autoritatile romane au instituit codul tacerii asupra subiectului, sub pretextul ca in arhivele din Romania nu s-au descoperit documente care sa ateste o astfel de datorie. In culisele tacerii institutionale s-ar putea ascunde insa realitati socante: scenariul unui pact secret Basescu - Merkel si/sau varianta unei cesiuni a creantei catre entitati private, mutare ce ar putea permite „scurgerea” unor comisioane direct in buzunarele inaltilor functionari din ministerele cu putere de decizie in cazul recuperarii creantelor externe. O ordonanta de urgenta publicata spre sfarsitul lui octombrie intareste o astfel de ipoteza. Radu Golban, cel care a descoperit creanta, s-a trezit brusc intr-o Romanie kafkiana, inconjurat de intrigi incalcite. Functionari din Guvern, Presedintie si BNR, vanatori de comori, jurnalisti, fosti revolutionari - toti l-au scotocit de „cheia” comorii, dupa care i-au inchis usa in nas. Fara explicatii.

Ancheta cap-coada aici.

SINOPSIS: Un cercetator constata ca, acum vreo 70 de ani, Germania a mancat si-a baut de vreo 4 miliarde de euro in contul Romaniei, fara sa plateasca nota. Nota s-a pastrat, mancarea si bautura s-au consumat, dobanzile au curs, datoria a ajuns la peste 19 miliarde de euro.
Guvernul roman vede nota, ridica din umeri: povesti de razboi. Cercetatorul insista. Presa insista. Dilema persista. Autoritatile romane se fac ca lucreaza: nu gasim nota la noi in chitantier. Parlamentarii germani de stanga trag de maneca Guvernul Federal: ce facem cu nota? Cercetatorul mai verifica chitantierul de la nemti. Nota e scrisa negru pe alb la Banca Reglementelor de la Basel.
Povestea se complica. Serviciile germane dau semne de iritare. Apare in scena un personaj, parte ONG-ist, parte om de afaceri, cu ceva pile la Moscova si cu antecedente in recuperarea tezaurului de la rusi. Omul s-a imprietenit cu cercetatorul si s-a convins ca treaba-i serioasa. In paralel, face niste calcule si niste planuri, cu care cercetatorul nu e intotdeauna la curent. In cele din urma vine cu o idee: nota pierduta trebuie sa fie in arhivele CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat de URSS in 1949, cu rolul declarat de a stimula comertul dintre tarile din blocul estic). Care vra sa zica la rusi, care s-au oferit s-o pastreze ei, prin anii 50’, pe vremea cand faceam afaceri banoase impreuna. Teoriile il socheaza pe cercetator, care nu intelege ce cauta Rusia in toata afacerea.
ONG-istul ştie nişte baieti prietenoşi care se pricep sa recupereze note ratacite si care s-ar baga sa ne ajute. Guvernantii ciulesc urechile: deci cascavalul poate fi feliat. Tentant, dar e un joc cam periculos. Se abtin cu greu sa intinda mana. BNR, titularul chitantiei, isi pastreaza sobrietatea. Dilema persista. La Cotroceni apar niste tineri cu ochi albastri, care dau semne ca romanii au cam exagerat cu gluma. Se joaca aiurea cu focul si Romania nu a implinit PIB-ul legal de economie matura. Dovada ca s-a intors la tutorele FMI, ca sa ii faca educatie economica. Nu stam bine in UE? Nu vrem Schengen?

Mingea e la Cotroceni. Se fac jocurile.

Intre timp curg comunicarile oficiale catre presa si ONG-isti: nu stim, n-am vazut, nu credem, mai vedem. Cercetatorul este invitat la o televiziune prietena a Cotroceniului sa dea noi amanunte. In culise, autoritatile se framanta: sa-l luam sa ne consilieze, sa nu-l luam... Germania da noi semne de nervozitate. Guvernul Federal raspunde sec interpelarii din Bundestag: Romania a facut cinste cu mancarea si cu bautura, a semnat ca plateste nota, caz inchis. Cercetatorul insista: Romania a facut cinste in razboi la o alta masa, masa asta e pe bani. Argumenteaza cu Tratatul de pace de la Paris din 1947, unde scrie clar: „cu exceptia”. Guvernantii isi fac planuri: poate putem conta pe baietii aia prietenosi care ar vrea sa ne ajute... Spunem ca Germania, dar ne alegem si noi cu ceva.
Cercetatorul e in plus, in orice scenariu. Ar putea strica totul. Este trimis acasa, in Elvetia. BNR il consoleaza parinteste: ramanem prieteni. De la Bucuresti pornesc semnale catre Berlin: respect, am facut cinste. Ca de la un PIB de 115 miliarde de euro la un PIB de 2,22 trilioane de euro. PIB-ul Romaniei multiplicat de vreo 20 de ori. Sa va fie de bine.
Notele oficiale care ies din ministere capata brusc claritate: datoria NU exista. BNR-ul o lasa in coada de peşte: cautati in arhivele BCR, se pare ca austriecii de la Erste care au cumparat banca s-au ales si cu niscaiva documente de interes national. Sau scotociti pe la Arhivele Nationale, daca aveti timp. Cercetatorul continua sa trimita catre BNR fotocopii dupa documentele aflate in arhivele de la Basel. BNR ii da ignore. Cancelarul german aterizeaza triumfal la Bucuresti. Cere dreptate: sa fie platite notele restante catre firmele nemtesti care fac afaceri cu statul roman. Sa se restituie proprietatile germanilor preluate abuziv de regimul comunist. Premierul si Presedintele inghit in sec si dau asigurari ca se va face dreptate. Cancelarul pleaca.

Problema devine o chestiune privata. Ajunge inapoi, la Guvern

Guvernul avea pe teava, chiar in momentul vizitei cancelarului german, o ordonanta de urgenta prin care trece nota virtuala, nota pierduta, din buzunarul mai indepartat al Fondului Proprietatea in buzunarele interioare ale bugetului. E mai la indemana. La doar doua saptamani de la vizita, ordonanta e in Monitorul Oficial. Doua saptamani de la publicarea OUG, pe 10 noiembrie, baietii prietenosi sar cu o oferta de cumparare a notei ratacite. Oferta e intermediata de aceeasi persoana care a fost cap de afis acum cativa ani cand cu recuperarea tezaurului de la rusi. Guvernantii nu sunt convinsi ca propunerea e serioasa. Mai trece o saptamana, iar pe masa Ministerului de Finante si la secretariatul general al Guvernului apare o noua oferta. De data asta foarte concreta: un miliard de euro avans, la buget, fara dobanzi, fara comisioane (mai putin comisioanele intermediarului, ministrilor si ale echipelor semnatare, care nu se pun la socoteala, se subinteleg in situatiile de acest gen).
Dupa avans, „mai vedem noi”. Uneori, „mai vedem noi” inseamna „mai nimic”. De data asta, tacerea din jurul subiectului devine impenetrabila. Toate personajele care au avut acces la culisele povestii raspund sec, pasand problema de la o institutie la alta. Intermediarul se plange ca oferta financiara pe care a depus-o nu este luata in seama nici la Guvern si nici la Finante. De ce? Functionarii analizeaza atent cascavalul cu un ochi la Palatul Victoria si cu unul la Cotroceni, insa semnalul mult-asteptat al Presedintelui intarzie. Foamea devine insuportabila. Specialistii dau tarcoale cascavalului si analizeaza cum sa-l demonteze de pe suportul contractual pe care a venit: ar putea ascunde o capcana. Ar putea declansa o pocnitoare care sa explodeze chiar in cabinetul Cancelarului. Care, se stie, nu prea are simtul umorului. Se fac masuratori. Apare al treilea scenariu: statul roman se face ca ploua, in sensul ca nu a recunoscut creanta si nici nu a trimis direct recuperatorii pe capul Germaniei, in timp ce societatea civila castiga in instanta dreptul sa se spele pe cap cu creanta. De 19 miliarde de euro.
GENERIC
TO BE CONTINUED

Mircea Eliade - "Pilotii orbi"

2010-09-01T12:35:00.011+03:00

Parcă îmi vine să cred că ipochimenii s-au tot reîncarnat pe-aci pentru că n-au găsit un teren așa lipsit de anticorpi pentru prostie, lăcomie și incompetență în altă parte. Na, că ai noștri sunt mai faliți ca ai lor.

Doamnelor și domnilor, de la Mircea Eliade zicere [articol publicat in ziarul `Vremea', 1937] Tonul e cam naționalist, firește, dar în vremile astea de restriște nu strică o astfel de lectură.

"Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine "puterea" politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea - dupã marea victorie finalã - sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 - lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) - dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã - luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob - elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea - toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile - si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã "puterea". Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. [.]

Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor - care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã "tinem la bãuturã", iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã - instinctul statal - nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri. Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor - putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !

"Mergeti cu bine, cu sanatate, în vremurile care vor veni!" (urare getica
straveche)"

Al șaselea simț

2010-08-24T23:00:00.008+03:00

Când formulele tradiționale de business încep să dea erori, cineva trebuie să-și asume riscul de a porni în căutarea unei noi soluții. Cum? Tehnicile împrumutate din teatru ar putea ghida top-managerii în căutarea noii ”pietre filosofale” a leadershipului.

si in Money Express

”Ce facem aici nu e neapărat teatru și nu e neapărat leadership, e o zonă de tangență, de interferență între cele două”, explică regizorul Dan Vasile, chiar înainte de a intra în rolul de maestru de ceremonii pentru cei șapte ”top executive” care au acceptat invitația la neobișnuitul curs de trainining, la mansarda clubului Cafepedia din Romană. |n esență, adaugă el în timp ce reevaluează din ochi, cu un aer ușor nemulțumit, ultimele detalii legate de scena de lucru, workshopul le propune managerilor să exploreze lumea, prin teatru, dincolo de setul de reguli rigide impuse de rolurile lor socio-profesionale: așa trebuie, așa se fac lucrurile. Iar dincolo se află o calitate umană fragilă, impalpabilă și greu de obiectivat. ”Noi propunem repunerea în linie a omului cu intuiția, cu el însuși”, intervine Adriana Boșcănici, managing partner la Trainart și inițiatorul proiectului, convinsă că această ofertă, aparent destul de neserioasă din perspectiva unui om îngropat în task-uri concrete, a stârnit interesul managerilor. {i nu este prea departe de adevăr. ”Pericol major și incertitudine maximă”, așa caracteriza Eugen Voicu, președintele Aviva Investors, în aprilie 2009, mediul de afaceri din România, într-o dezbatere online pe tema leadershipului de criză. ”Orice se bazează pe planificare nu poate funcționa într-un mediu imprevizibil” intervenea, la aceeași dezbatere, Adrian Stanciu, consultant și partener în Human Synergistics România, cofondator Ascendis. Vorbind din perspectiva unui manager, Stanciu mai spune că acolo unde singura siguranță e nesiguranța, cel mai important lucru este ”să renunțăm la reflexul de a trăi în medii sigure și previzibile, să învățăm să tratăm incertitudinea ca pe un fel de a trăi și de a găsi oportunități în mijlocul haosului”. Or, tocmai asta propune teatrul. Motivul pentru care cei șapte top-manageri și-au abandonat, pentru trei ore, agendele supraîncărcate de lucru, ar putea fi tocmai instinctul de a căuta ”ceva” care să-i ghideze emoțional în plin haos. ”Ceea ce vom experimenta aici e work in progress. E fresh&squezze”, spune Dan Vasile, care explică faptul că a pregătit un set de exerciții și de prezentări pentru training, însă le va asambla ”live”, în funcție de reacția și de energia auditoriului. ”Ne dăm voie să ne lăsăm surprinși de modul în care evoluează workshopul”, își asumă regizorul propriul său factor de incertitudine.

JOCUL DE CULISE. |n camera alăturată ”scenei”, la mansarda Cafepedia au sosit deja patru invitați. |n ordinea intrării în ”culise”, s-au așezat pe canapeaua comodă, decorată cu multe perne, Mirela Palade, director general adjunct al Transfond, unul dintre cei mai importanți furnizori de servicii financiare, Constantin Iordache, Country President Securitas Services România, divizie a liderului mondial în servicii de securitate, Securitas AB, Laura Arghirescu, CEO al diviziilor de real estate, afaceri și servicii din grupul RTC Holding și Florentina Taudor, Executive Manager la Suport Colect, firma de recuperări creanțe din grupul austriac Erste via BCR. Deși spațiul inspiră relaxare, atmosfera este înghețată: managerii butonează febril la smartphone-urile de care nu se pot desprinde nici cu zece minute înainte de a fi invitați să lase la ușă rolul de CEO. Mirela Palade întreabă, cu un aer neliniștit, de programul cursului. Există un draft pe care i-l oferă Iordache de la Securitas. Directorul Transfond îl studiază cu atenție în tăcerea generală. Monotonia e întreruptă de apariția unui nou personaj: Sergiu Neguț, Deputy General Manager la Centrul Medical Unirea își face intrarea, salutând lumea cu un tonus molipsitor și cu câteva replici vesele. Oferă tuturor cărți de vizită, declanșând, ca la un semn, sesiunea obligatorie de networking. Scurtul episod de socializare nu reușește să spargă gheața. Tăcerea care nivelează iar atmosfera este întreruptă de Marius Dan, proprietarul start-up-ului ”Measure and Go”, care vine cu răsuflarea tăiată de cursa în caniculă, declanșată de veșnic problematica parcare. {i de imperioasa primă poruncă în business: ”Să nu întârzii”. |n ultimul moment, chiar când regizorul invită pe toată lumea în ”scenă”, apare și Antoaneta Curteanu, CEO Unicredit Leasing. Echipa este completă, iar jocul de improvizație poate să înceapă.

FRESH&SQUEZZE. După ce invitații se așază pe scaunele dispuse în semicerc în fața unei mici scene, regizorul explică primul exercițiu de improvizație. Cere tuturor să își deseneze conturul palmei pe o coală de hârtie, prilej pentru toată lumea să caute câte un suport: perete, agendă sau minibar, care să permită o astfel de operațiune. Degetele capătă câte un sens existențial, după ce fiecare scrie pe coală cine este, ce face, ce voia să fie când era mic, unde se vede peste 10 ani, ceva OK despre sine - o calitate și ceva mai puțin OK, un lucru pe care ar dori să-l schimbe. Managerii sunt încă reținuți la invitația de a ieși ”la tablă” cu desenul, ca să-l prezinte, însă, odată ce apare primul voluntar, atmosfera se destinde. Ies la iveală aspirații amuzante, prin asocierea cu rolul de CEO: macaragiu, astronom, chirurg, om de știință, preot, pilot de avion. Fiecare apreciază câte o altă calitate la sine: optimist, perseverent, înțelegător, vesel, dar ”serios atunci când sunt vesel”, empatic. La ”ce ar schimba” însă, se suprapun câteva degete: mai multă răbdare, mai multă răbdare, mai multă răbdare.
Pe măsură ce trece timpul, participanții devin mai deschiși și mai dezinvolți. Fac glume. Povestesc. Interacționează. Contractul propus de regizor în etapa următoare - așteptări vs contribuțiile fiecăruia la workshop - începe să funcționeze. Dan Vasile citește lista finală, expusă pe un copac desenat pe tablă. Managerii vor să învețe să facă ”un mai bun slalom printre emoții și clișee”, să descopere despre sine ”ceva ce nu știam” (se râde înfundat), ”să conving mai ușor, să influențez”, ”orice fel de learning”, ”experiențele voastre”. La contribuții, afirmația unuia dintre executive că ”fac orice” stârnește hohote de râs. Ceilalți, mai puțin generoși, pun la bătaie experiențele proprii, entuziasm și deschidere.

EU, CEO. TU? Discuția despre limite și răbdare revine și se aprofundează la dezbaterea regulilor elementare de igienă relațională, enunțate de psihosociologul francez Jaques Salome. Dan Vasile exemplifică ideea de relație printr-o eșarfă pe care i-o întinde Antoanetei Curteanu. Aceleași persoane pot comunica prin mai multe tipuri de relații: personale, de business, de familie. ”Eșarfa care ne poate apropia până la o distanță peste limita de confort”, rememorează ulterior episodul managerul Unicredit Leasing, ”adică dincolo de jumătate, mi-a arătat o noua perspectivă asupra ideii de relație”.
”Vorbește cu celălalt, nu despre celălalt”, este una dintre regulile de comunicare și presupune răbdarea de a asculta. ”Dar dacă îți spune bla-blauri?”, zâmbește sceptic Constantin Iordache, care dă de înțeles că nu ai timp să-i asculți pe toți angajații care îți solicită atenția. Dealtfel, top-managerii sunt expuși stresului emoțional generat de măsurile nepopulare pe care sunt nevoiți să le ia, dar și de ritmul amețitor în care trebuie să ia decizii. Igiena relațională ar trebui să ajute la repunerea în echilibru a emoțiilor disonante. Constantin Iordache vorbește, într-un interviu ulterior workshop-ului, despre faptul că încearcă să facă concedieri într-o manieră cât mai umană: ”cineva a spus despre mine că sunt prea sufletist”, spune el, ”dar țin la oameni”. {i Laura Arghirescu, CEO în grupul RTC Holding marcat deja de două insolvențe – cea a Diverta și TCE Logistică, a resimțit tensiunile interne generate de măsurile drastice legate de micșorări de salarii, restructurări sau renunțarea la incentive-uri. Din exterior, stresul a venit din relația cu partenerii de afaceri care ”trăgeau de termenele de plată”. |n ambele cazuri, relațiile care au rezistat s-au consolidat, iar la cele dificile s-a renunțat. E un context tulbure, în care singurul tool de motivare e relația pe care o construiești cu echipa, reflectează managerul RTC Holding. Discuția se repliază la regula ”asumă-ti diferența”, iar managerii se pun de acord că angajații evită să vină cu propuneri inovative de teamă să ”nu iasă în față” și să nu fie obligați să-și asume integral punerea în practică a ideilor revoluționare. Aici conversația converge către ”punctul nevralgic”: asumarea riscului și ieșirea din starea de confort dată de practicile tradiționale în afaceri, funcționale într-un mediu de normalitate, dar depășite în ”noua dezordine de business”.

DANSAND CU RISCUL. ”Toate experiențele spun că înveți doar în dezechilibru”, spune regizorul, explicând că toate exercițiile de improvizație pe care pe care le va propune în timpul cursului vorbesc despre aruncarea în dezechilibru, cu scopul de a sparge limitele confortului. ”Confortul uniformizează, te face să mergi în cerc”, continuă el, ”generează o serie de acțiuni care duc la același rezultat”. Or, despre asta e teatrul. ”Aruncați-vă în dezechilibru, pentru că în joc nu se poate întâmpla nimic rău. E ceea ce fac actorii”. Dar ce fac managerii? |n lumea reală, îți trebuie intuiție, încredere, curaj, curaj și iar curaj ca să arunci o organizație de mari dimensiuni în dezechilibru, pentru a o reașeza la un alt nivel de echilibru, mai adaptat momentului. Unui Executive, bombardat, fără oprire, de probleme care nu suportă amânare, îi este extrem de greu să construiască pe o nouă direcție. ”Fiecare situație care se ivește în business trebuie tratată ca numărul unu. Criza te face să dai importanță mai multor lucruri”, spune Constantin Iordache de la Securitas. ”Am avut de-a face cu situații în care oameni aflați într-un contratimp evident față de realitatea crizei”, povestește Antoaneta Curteanu despre starea de asediu în care se află un CEO, ”refuzau să recunoască faptul că trebuie să schimbe ceva”. Rolul pe care și l-a asumat managerul Unicredit, a fost acela de a le arăta ”realitatea crudă din jur” și de a-i ajuta să o depășească. ”Cea mai tensionata situație”, povestește și Laura Arghirescu ”a fost legată de restructurare”. Executivul RTC Holding a fost nevoit să redimensioneze linii de business sau chiar să renunțe la unele dintre, ele doar pentru ”simplul fapt că rezultatele erau pe termen destul de lung si alocarea resurselor se facea strict pentru susținerea business-ului”. Acolo unde vorbești de supraviețuire, poți risca o schimbare? Adrian Stanciu de la Human Synergistics România crede că e obligatoriu: trebuie să-ți înțelegi pierderile și să vezi cât timp poți rezista la aceste pierderi. Apoi să începi să încerci lucruri noi, diferite, până dai peste un model de lucru care merge și ”să speri că asta se va întampla înainte să sune orologiul”.

Ieşirea din scenă

Curiozitatea a fost, pentru majoritatea top-managerilor, mobilul participării la trainingul organizat de Trainart. Dar fiecare a plecat ”de pe scenă” cu lucruri diferite.

EPISODUL-CHEIE. Exerciţiul cu eşarfa, răspunde Antoaneta Curteanu. ”Mi-a dat o nouă perspectivă asupra ideii de relaţie şi a distanţei de confort în relaţie”, explică managerul Unicredit Leasing. ”Exemplul cu situaţiile neprevăzute care pot încurca actorul”, spune Marius Dan, care a reţinut lecţia reacţiei spontane. Trainerul. Spontaneitatea lui. Capacitatea de a ţine audienţa conectată, răspunde fără ezitare Mirela Palade. Exerciţiul de cunoaştere, care a fost inedit, în opinia lui Constantin Iordache.

TRANSFER. Ce ar împrumuta un CEO de la un om de teatru? Mirela Palade ar importa spontaneitatea şi autocontrolul, Antoaneta Curteanu capacitatea de concentrare în faţa unei audienţe critice, Laura Arghirescu creativitatea şi libertatea. Iordache ar vrea să aibă capacitatea de a transmite clar, empatic, un mesaj care să ajungă nealterat la receptor. Iar Marius Dan ar împrumuta instinctul de a genera, spontan, un plan B în situaţii neprevăzute.

LEARNING. Tehnicile împrumutate din teatru îţi pot descătuşa forţe interioare creative, crede Curteanu, pe care să le foloseşti în
fundamentarea unor decizii importante, într-o periodă în care nesiguranţa şi disconfortul sunt regula. |nvăţarea din experienţa altora, pe care teatrul o oferă mai mult decât alt vehicol de cunoaştere, e tipul de învăţare cel mai bine asimilat, spune Mirela Palade.

Noul black în business: Filosofii

2010-04-08T10:13:00.006+03:00

Lucrează în banking, industria auto sau în afaceri IT, dar au în comun două lucruri esențiale: au studiat filosofia și operează cu informații vitale din inima business-ului.

și în Money Express, cu mici ajustări

“Rolul meu este acela de a asigura echilibrul între toate exigențele: ale BNR-ului, cele juridice, exigențele interne ale băncii, ale clienților ale riscului și ale operațiunilor”. Iată o replică pe care doar un efort major de imaginație ar putea-o atribui unui proaspăt absolvent de filosofie. Este modul în care își definește sfera de competențe în interiorul celei mai mari bănci România Răzvan Petria, proiectant de produse bancare pentru clienți corporate la BCR. Și singurul filosof cu acte în regulă care ocupă un astfel de post în România. Pare surprinzător, dar mecanismele de gândire deprinse în Facultatea de Filosofie a Universității București sunt calitățile care au făcut diferența la interviul de angajare. “L-am angajat pentru că era analitic. Știa să pună întrebările care contează”, spune Andra Topan, Managerul Diviziei de Suport si Dezvoltare Produse Corporate. “Nu a contat că nu absolvise ASE-ul. Nici nu l-am întrebat”, adaugă actuala șefă a filosofului bancher. Acum, Răzvan Petria concepe soluții de finanțare pentru cei mai importanți clienți ai băncii: companiile cu cifre de afaceri de peste un milion de euro. Lucrează cu informații de prim rang din bucătăria băncii.

DE LA RECEPTOR LA EMIȚĂTOR

Tânărul absolvent de filosofie a intrat în echipa BCR încă din timpul facultății, pe un job la departamentul de call-center. |și aduce aminte că, pentru a fi admis pe acel post, a dat un examen complex, care a durat trei ore. “Mă dureau degetele după ce am pus pixul jos”. Și-a dorit să rămână în bancă și după ce a susținut examenul de licență. Munca sa era o provocare continuă pentru o minte dinamică: clienții îi ridicau zilnic mingea la fileu cu noi probleme. După un an la call-center, terminologia financiar-bancară îi era deja familiară. A aplicat pentru un alt post, ceva mai complex, în BCR. Acesta a fost momentul când a dat interviul cu Andra Topan, actualul său șef ierarhic. “A intuit că m-am format în zona filosofiei », povestește Răzvan. Urmarea? Andra Topan i-a propus un job mai complex și mai creativ decât cel pentru care candidase inițial : acela de manager de produse financiar bancare. « Mi-a spus că profilul meu s-ar potrivi mult mai bine pentru partea de dezvoltare de produse corporate », adaugă Răzvan. Tânărul filosof era implicat astfel într-un proces important de schimbare în activitatea BCR. Chiar atunci când își prelua noul birou de manager de produs, banca implementa o inițiativă foarte importantă la nivel de linie corporate : trecea de la o abordare unică a clienților la una personalizată, pe categorii de firme. « Lucrăm cu clienți foarte importanți pentru bancă și e important ca relația cu ei să fie cât mai strânsă », explică Răzvan Petria.

SĂ BANKING CU KARL POPPER

Dar cum se descurcă un filosof în “meandrele concretului” dintr-o bancă? Nu este o incompatibilitate atât de mare între cele două domenii, ne asigură Răzvan Petria.

“Românii au impresia că filosofia e ceva foarte speculativ care nu are nicio legătură cu rigoarea”, spune el. “Or nimic nu e mai fals”. Filosofia analitică, care se studiază la facultatea de Filosofie din București, impune, în primul rând, rigoare în gândire și un recurs permanent la argumente. “La seminarii nu există preconcepția că profesorul are dreptate”, spune Petria. Profesorii îi instigă pe studenți să ajungă, cu propriile instrumente de raționament la o concluzie. Câștigătorul unei dispute este întotdeauna cel care aduce o argumentație mai bună. “Esența studiului filosofiei este faptul că te îndrumă către o problematizare continuă”, adaugă tânărul bancher. Acest tip de gândire critică se corelează foarte bine cu rigorile unui job în bancă. “Capacitatea de a examina critic orice idee poate fi una dintre aptitudinile de bază ale unui bancher”, crede Petria. Și, pentru a-și susține ideea, invocă teoria falsificării a filosofului englez Karl Popper, care denunță natura relativă a adevărului științific. |n esență, teoria spune că nu există un adevăr absolut și valabil pentru toate timpurile și că orice adevăr poate fi “upgradat” în funcție de evoluția unor evenimente. Se pot emite, cel mult, prezumții sau ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată până când este invalidată. “Cred că putem aplica teoria și sistemului financiar bancar, dar și celui economic”, explică Răzvan Petria. Spre exemplu, adevărul “creșterii economice continue” pe care s-a bazat, în mare parte, activitatea bancară din România, s-a schimbat. A fost nevoie de o adaptare la o nouă realitate. E un context în care activitatea unui bancher ar trebui să urmeze calea unei căutări continue pe un drum critic. In extenso, putem afirma că principiul libertanismului și a minimei intervenții în piață, ridicat la rang de lege economică funamentală înainte de criză, este perimat la ora actuală. Și lasă locul unui alt adevăr: cel al intruziunii controlate a statului pe piață. “Și probabil că viitorul ne rezervă alte surprize”, își încheie argumentația tânărul bancher.

VÂNĂTORII DE PROBLEME

Dacă angajarea absolvenților de filosofie în core-banking nu este încă un trend în România, nu același lucru se poate spune despre recrutarea analiștilor de business din rândul tinerilor filosofi. “Sunt destui dintre cei care au absolvit în ultimii ani și care au deja cariere interesante în acest domeniu”, spune Emanuel Socaciu, lector la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București. Justificarea acestei tendințe, explică profesorul, este că studiul filosofiei îi obișnuiește să identifice riguros probleme, să vadă procesele în mod dinamic și să exploreze consecințele unor scenarii alternative. Exact ceea ce i se cere unui bun analist de business. Este cazul Cătălinei Ion, care lucrează ca Business Process Analyst la Renault Technologie Roumanie, cel mai mare centru de inginerie al Renault din afara Franţei. Cătălina a absolvit Filosofia în București, acum patru ani. O pasionează viziunea libertariană a lui Robert Nozick din teoria sa a dreptății ca îndreptățire de a deține resurse, bunuri. Și-ar fi dorit să rămână în mediul academic, în cercetare. A optat, totuși, să intre în lumea dură a business-ului și să părăsească acea “Castalia” a jocului cu mărgele de sticlă, lumea spiritului pur despre care vorbea Herman Hesse în romanul său. Cătălina este o prezență aparent fragilă, o impresie care începe să se risipească pe măsură ce începe să vorbească despre rolul său în core-business-ul Renault Technologie. Jobul Cătălinei este acela de a a identifica și rezolva problemele care apar procesele de business și de a optimiza aceste procese. Cum se derulează o astfel de analiză? Cătălina dă un exemplu simplu: a întârziat comanda unui client. De ce? ”Iată un tip de problemă”, explică ea. Dacă managerul de resort constată că o serie de astfel de probleme nu se pot rezolva în interiorul departamentului, apelează la analiștii de business, care urmează să identifice cauzele întârzierii, propun soluții, le standardizează și le integrează într-un plan de acțiune. De regulă, pentru a identifica toate disfuncțiile care apar în proces este nevoie de o reprezentare grafică, de un algoritm. Analistul punctează problemele pe graficul respectiv și urmărește fazele în care apar. Apoi identifică posibilele cauze și propune soluții. Următorul pas este standardizarea soluțiilor si gruparea lor metode de lucru care devin curente în interiorul Renault Technologie Roumanie. Este tipul de job în care exercițiul de gândire antrenat în Facultatea de Filosofie este vital, crede Cătălina. “|ți e foarte ușor să dai rezultate într-un job de business analyst când vii din facultate cu o capacitate de analiză și cu o gândire critică deja formate”, explică analistul de la Renault. Sunt aptitudini cărora Cătălina Ion le-a adăugat ulterior alte două diplome de postuniversitare, dar pe care le consideră achiziții de bază pentru analiza de business. Capacitatea de a argumenta și de a susține în public o idee este esențială și în relația cu clienții, intervine Alina Latkulik, senior business analyst, la o mare companie de IT. Alina, care face parte din “casta” selectă a filosofilor din afaceri, interacționează direct cu clienții care cer dezvoltarea de produse software pentru business-ul lor. Ea convertește aceste cereri într-un limbaj compatibil cu cel al colegilor săi din IT: algoritmi logici. E vital să câștigi încrederea clientului, pentru că trebuie să ai acces la informații din bucătăria sa ca să poți garanta că programul software va răspunde nevoilor sale de business, explică ea. Alina se exprimă cu naturalețe și are o capacitate remarcabilă de a reda “filmic”, vizual, o situație. Și-a antrenat, în timp, capacitatea de a domina o conversație printr-o prezență de spirit aproape palpabilă. “Este cea mai bună în domeniul ei”, replică, cu un aer ușor ștrengăresc, colega ei de facultate, Cătălina.

REAL BLACK LA LONDRA

Deocamdată, în România, absolvenții de filosofie sunt angajați pentru activități de bază ale business-ului doar în cazuri izolate. Angajatorii privesc cu suspiciune o diplomă de filosofie, din prejudecata că au de-a face cu un visător incurabil. |n țările vest-occidentale, o astfel de diplomă poate deschide însă multe uși. Un studiu publicat de siteul britanic thecompleteuniversityguide.co.uk relevă că nu mai puțin de 12% dintre absolvenții facultăților engleze de filosofie, promoția 2008, s-au angajat în domeniul financiar-bancar. Aceasta în timp ce 10% lucrează în domeniul comercial sau industrial și în management, iar 8% în marketing, vânzări sau publicitate. Siteurile facultăților de filosofie din Anglia indică “angajatorii tradiționali” pentru absolvenți: instituții financiar-bancare, sectorul public de sănătate, publicitate, cabinete de avocatură șamd. Și în Statele Unite filosofii sunt foarte căutați de companii. Multe companii din Top 500 al revistei Fortune angajează filosofi pentru a-și formula strategia de business, spune un comentator pe siteul http://webworkerdaily.com. Probabil că va mai dura o vreme până când acest tip de cultură de business va ajunge și în România.

Filosofi sau economiști celebri?

Studiul filosofiei a modelat gândirea unor personalități puternice din lumea business-ului. Filosofii au revendicat cu succes și Nobelul în economie.

GEORGE SOROS

Este cunoscut ca "omul care a spart Banca Angliei” în 1992, după ce a făcut profit de un miliard de dolari, pe o singura speculație, din pariul pe scaderea lirei britanice. Mai puțin notorie este activitatea sa ca filosof. A studiat filosofia cu Karl R. Popper și a rămas un discipol al marelui gânditor născut la Viena. Ca filosof, Soros a publicat o serie de cărţi, mai puțin luate în serios de lumea academică. Soros a prezis, cu ani în urmă, actualul colaps al sistemul financiar.

ROBERT McNAMARA
De formație filosof, Robert McNamara devine, în 1960, primul preşedinte al corporaţiei americane Ford Motor Company care nu era membru al familiei Ford. Ocupă funcția de președinte al Băncii Mondiale în perioada 1968 - 1981. A studiat economie și filosofie la Universitatea Economică Berkeley. După absolvire a început să lucreze la PricewaterhouseCoopers (PwC) şi se întoarce în 1940 ca docent la Universitatea Harvard.

AMARTYA SEN

Cunoscut ca “Maica Tereza a economiei”, Amartya Sen a fost laureat în 1998 cu premiul Nobel în Economie. Sen a punctat, în prezentările sale, legătura dintre studiile sale economice și cele filosofice. ”Teoria alegerii sociale folosește logica matematică și conceptele din filosofia morală. La fel și sudiile privind inegalitatea socială”, spune el. Predă în prezent, ca profesor de Economie și Filosofie, la Harvard University.

MICHAEL SPENCE

Ia Premiul Nobel pentru Economie în 2001, alături de Joseph Stiglitz și de George Akerlof pentru analizele asupra piețelor financiare utilizând modelul informației asimetrice. Spence a studiat filosofia la Princeton University și a terminat studiile în 1966, cu calificativul Summa cum Laude.

MAURICE ALLAIS

“Nu este nicio îndoială că lucrările mele în economia aplicată au fost influențate de o filosofie de inspirație liberală”, spune Allais, laureatul Nobel pentru Economie al anului 1988. Economistul vorbește despre influențele pe care le datorează unor cunoscuți sociologi din secolul XIX, Alexis de Tocqueville și Vilfredo Pareto. |n CV-ul lui Maurice Allais, diplomele Filosofie și Matematică se adaugă celor în Economie.

Petrom City, un oraş de vânzare

2010-03-16T11:26:00.003+02:00

articol publicat in revista Money Express (nr. 139)
de Gilda Popa

În culisele pieţei imobiliare a început să circule o informație care va stârni, fără îndoială, vâlvă: Petrom, cea mai mare companie de pe piața românească, e în negocieri pentru vânzarea sediului din Străuleşti – o construcţie în care angajaţii nici n‑au apucat încă să se mute.

"Știați că Petrom City e de vânzare?“, întreabă cu voce scăzută, în timpul unei discuții cu MONEY EXPRESS, un broker imobiliar. „Ar putea fi tranzacția anului: în piață se vorbește de o ofertă de 100 de milioane de euro“, comentează el, solicitând, în același timp, să nu‑i fie divulgat numele. Brokerul se referă la așa‑numitul Petrom City, un complex de birouri a cărui construcție – începută în 2008 la Străulești, pe un amplasament de 44.000 mp – ar trebui finalizată, potrivit termenului oficial, în august 2010. Negocierile cu un potențial cumpărător sunt într‑o fază avansată, explică brokerul amintit.

„Oferta a fost plasată, din câte știu“ – detaliază un alt consultant de la o mare agenție de real estate – „încă de anul trecut pe piața internațională“. De‑atunci ar fi avut deja loc mai multe runde de tratative cu diverși investitori.

Cum comentează însă Petrom informațiile care au început deja să circule pe piața imobiliară? Printr‑un ușor de anticipat „no comment“: Dan Pazara, Corporate Affairs Manager al companiei petroliere, a spus pentru MONEY EXPRESS că nici nu confirmă, nici nu infirmă zvonurile despre vânzarea Petrom City. Răspunsul e previzibil, de altfel: companiile comentează arareori pe marginea unor negocieri în derulare – faptul în sine de a da informații înainte ca o tranzacție să fie finalizată ar putea influența, cred negociatorii, tratativele.

continuarea in numarul 139 al revistei Money Express

Orașul fantomă: un uriaș pariu imobiliar pierdut

2010-03-03T12:11:00.004+02:00

Cover-story în revista Money Express (nr. 138):

Pierderi de trei milioane de euro pe lună: iată deznodământul pariului imobiliar făcut de investitori în numele birourilor din Pipera. Un întreg oraș, șters aproape complet de pe lista de opțiuni a lumii de afaceri. Dar când și cum ar putea redeveni Pipera o destinație de business?

Dacă Bear Grylls, eroul serialului „Tehnici esențiale de supraviețuire“, difuzat pe Discovery Channel, ar realiza un documentar și despre „supraviețuirea urbană“, probabil că zona de birouri Pipera din București n‑ar fi o alegere din cale afară de surprinzătoare. Drumul spre ceea ce ar fi trebuit să fie un „La Defense“ al micului Paris reprezintă astăzi o aventură extremă pentru temerarii ce se încumetă să ajungă la serviciu. Nu sunt trotuare. Nici treceri de pietoni.

O singură linie de transport în comun, cu o frecvență de 10–20 de minute. Din autobuz cobori direct în stradă. Traversarea în zona benzinăriei OMV e întotdeauna anevoioasă. Nu oprește nimeni. Șoferii sunt iritați și inevitabil blocați în trafic pe cele două benzi înguste ale traseului Petricani – Pipera Tunari. Vizavi de stație, lângă clădirea Cubic Center, o haită de câini te avertizează că ai intrat pe un teritoriu care îi aparține.

Iulia Bertea, angajată la o companie care are sediul în Pipera, scrie cu umor pe blogul său că pentru a răzbate prin zona respectivă ai nevoie de „salopetă de denim, cizme de cauciuc până la șolduri, căciulă rusească cu urechi, șuba de fâș impermeabilă și ochelari de scafandru ca să nu‑ți intre noroiul în ochi“. Bun venit, așadar, în locul în care, în plină exuberanță imobiliară, dezvoltatorii și‑au aruncat șapca peste gard, în speranța că lumea de business îi va urma. Dar după ce criza a golit buzunarele companiilor, gardul a devenit de netrecut. Din promisiunea unui paradis imobiliar, Pipera a devenit un oraș-fantomă.

EFECTUL „BOTTLENECK“. Imaginea este dezolantă: zeci de mii de metri pătrați de birouri pustii, parcări aproape goale, șantiere blocate. Macarele care plâng în soare. Sau în ceață, cum vreți. Gradul mediu de neocupare a zonei este de circa 50%, după estimările consultanților. Chiar 80%, în partea fără infrastructură de transport în comun, estimează reprezentanții gigantului în servicii pe piața de real estate Jones Lang LaSalle. Astăzi, aproape nici o companie nu mai vrea să se mute în Pipera. Managerii spun „angajații m‑ar putea urî pentru asta“ – explică Daniel Fuchs, Managing Partner la firma austriacă de brokeraj imobiliar Spiegelfeld.

Pentru unele firme e și o problemă de reputație. Pipera, în viziunea acestor clienți, „este o zonă undeva unde se termină Bucureștiul“, subliniază Fuchs argumentele de care s‑a lovit în negocierile pentru închirierea Pipera Business Center, dezvoltată de austriecii de la S+B Gruppe. După aproape un an de întâlniri și discuții, doar 30% din suprafața de 13.000 de metri pătrați de birouri ai clădirii este ocupată, deși proiectul se află în imediata apropiere a metroului.

Clienții reacționează emoțional când aud de zonă: chiar dacă prezentarea îi convinge că proiectul are o calitate excelentă, că nu e în partea fără infrastructură, că are acces la tramvai și la metrou, întâlnirile se termină de obicei cu un zâmbet de complezență. „S‑a creat un efect tip bottleneck“ („gât de sticlă“ – termen tehnic ce definește o reducere a capacității unui sistem provocată de un blocaj al unei componente a sistemului – n.r.) –, în sensul că dezavantajele dezvoltărilor din partea lipsită de infrastructură (Petricani – Pipera Tunari) afectează percepția față de întreaga zonă, explică reprezentantul Spiegelfeld.

Aproape nici o strategie de negociere nu a dat rezultatul așteptat: potențialii chiriași nu s‑au lăsat convinși nici de reducerea chiriei, nici de pachetele de gratuități incluse în ofertă sau de alte tipuri de bonusuri. Dincolo de ofertele pentru chiriași, Spiegelfeld a inițiat colaborări cu agenții importante și cu brokeri cunoscuți în piață, cărora le‑a prezentat clădirea și le‑a făcut oferte speciale de comisioane și de bonusuri. „Am fost foarte deschiși, nu am insistat să păstrăm exclusivitatea“, subliniază Fuchs.

Cu toate acestea, firmele preferă să renegocieze contractele și să rămână în vechile sedii sau să obțină chirii și condiții convenabile în zone mai accesibile.

ȘOCUL CRIZEI. Dar cum au ajuns dezvoltatorii să îngroape investiții de sute de milioane de euro într‑un oraș pustiu, condamnat deocamdată la izolare? Pariul lor, înainte de criză, a fost că zona se va dezvolta. Se anunța autostrada București – Brașov, se așteptau investiția în șoseaua de centură și proiectul de extindere a benzilor pe ruta Pipera‑Tunari. „Erau în plan zeci de mii de apartamente. În acest context, totul părea să aibă sens“, spune Daniel Fuchs.

Pe aceste premise, prețul terenurilor din zonă a crescut într‑un ritm amețitor; investitorii s‑au aruncat să cumpere tot. Acum, aproape toate terenurile libere de construcții din aria Pipera – Voluntari sunt deținute de speculatori. În acea perioadă, în 2005–2006, când au decis să investească în Pipera, terenurile erau la început de 50 de euro pe metru pătrat, apoi 100 de euro, și au ajuns destul de repede la 300 de euro. Chiar și acesta părea un preț rezonabil în comparație cu Floreasca, unde prețurile ajunseseră și la 2.000 de euro pe metru pătrat.

„Cei care au avut intuiția unor plasamente imobiliare și‑au zis: «OK, aici este liber, hai să cumpărăm. Ar putea fi o zonă de birouri»“, povestește Daniel Fuchs. „Dar singurul motiv pentru care aici a început o avalanșă de dezvoltări de clădiri de business este faptul că terenurile din București deveniseră prea scumpe“, adaugă managerul austriac.

La început, investiția părea o carte câștigătoare: chiria în zonă a atins un maxim de 15 euro pe metru pătrat în 2008. Spirala prețurilor și‑a continuat ascensiunea. Tot în 2008 terenurile ajungeau și la 600 de euro pe metru pătrat și, în câteva cazuri, chiar până la 1.000 de euro. Acesta a fost pragul de sus: terenul a devenit prea scump, infrastructura nu a fost ajustată, a apărut criza și totul s‑a oprit.

Pentru un dezvoltator, a fost ca și cum ar fi sărit dintr‑un tren accelerat și s‑ar fi izbit cu capul de stâlpul de pe margine. Tot ce și‑ar mai fi putut dori, în aceste condiții, era să rămână în viață. „Jucătorii din piață s‑au trezit brusc într‑o realitate extrem de dură, iar mulți dintre ei nu erau pregătiți“, spune Fuchs.

GOLGOTA ANGAJAȚILOR: După impactul crizei și stoparea investițiilor acolo, companiile care deja se mutaseră în zonă s‑au confruntat, printre altele, și cu dificultatea de a‑și aduce angajații la serviciu. Costurile cu personalul au crescut. Spre exemplu, compania de telefonie mobilă Vodafone, care are sediul tehnic pe șoseaua Petricani, a pus la dispoziția salariaților microbuze private. „Sigur că ne confruntăm și noi cu problema infrastructurii, ca majoritatea angajaților la firme care au sedii în Pipera“, spune Lidia Solomon, director de PR la Vodafone.

Același lucru s‑a întâmplat și în cazul Coca-Cola HBC România, care are birourile în aceeași zonă, în clădirea Global City. „Am pus în practică un sistem de transport din oraș către birourile noastre și înapoi“, explică Laura Sgârcitu, care se ocupă de comunicarea Coca-Cola HBC.

Companiile care au sediile în această zonă au descoperit că pot apărea probleme cu personalul, pentru că scade atractivitatea jobului. Iulia Bertea scrie pe blogul ei că, dacă vrei să te sinucizi în Pipera, șansele de reușită sunt de 100%. „Puteți fi siguri că nici o ambulanță sau mașină de pompieri nu va ajunge la timp ca să vă salveze“, ne asigură ea.

În contextul în care managerii au fost nevoiți să renunțe la prime și la bonusuri, spune Cătălina Jigman, Head of Office Agency la CBRE Eurisko, relocarea într‑o zonă mai ușor accesibilă este privită acum ca o investiție în motivația angajaților. „Abia acum oamenii de afaceri au realizat că Pipera nu este o zonă convenabilă. E clar că infrastructura nu poate susține spații de birouri de sute de mii de metri pătrați“, adaugă Daniel Fuchs. Astfel, unele companii au început să migreze dinspre periferie spre centru. Să fie aceasta soluția?

DIN PIPERA ÎN VICTORIEI. Să traversăm puțin Bucureștiul din Pipera pe strada Buzești nr. 72, la o aruncătură de băț de Piața Victoriei. Zona zero, ofertă direct de la proprietar: „Două niveluri de spații amenajate cu finisări finale, cu câte 83 mp, preț de închiriere de 1.000 euro (la care se adaugă utilitățile comune de aproximativ 300 RON/ lună)“. Este vorba despre o construcție nouă, în imediata apropiere a clădirii Premium Point.

„Căutăm chiriași din august. Ne‑au sunat mai multe firme interesate, dar nu s‑a finalizat nici un contract pentru aceste spații“, spune Mirela Pop, directorul departamentului administrativ al SC Lotus Services and Trading, proprietarul clădirii din Buzești. Site-urile agențiilor imobiliare sunt pline de astfel de oferte: 10–15 euro pe metru pătrat, pentru birouri clasa B+ sau chiar clasa A, situate ultracentral. În mod oficial, prețul zonei a ajuns undeva pe la 19–20 de euro pe metru pătrat, de la 22–25 de euro în 2008, însă Mirela Pop crede că tranzacțiile se fac la sume mai modeste, chiar și în cazul centrelor tradiționale de business. Nu întâmplător, consultanții cu experiență în piață anunță noi reduceri pentru 2010: 10–15% în zona centrală și 20–25% în zonele periferice, apreciază Marius Scuta, Head of Office Agency la Jones Lang LaSalle.

De altfel, coordonatele de pe piața închirierilor de birouri s‑au schimbat încă de anul trecut; dacă în 2008 proprietarii erau cei care stabileau regulile, acum cei care bat cu pumnul în masă sunt chiriașii. Numărul opțiunilor a crescut odată cu cel al proiectelor nou livrate în piață. Clienții se lasă curtați. Administratorii supralicitează pachetele de gratuități: contribuții financiare pentru amenajarea birourilor, mobilier sau locuri de parcare gratis, discounturi masive pentru chiriași mari sau chiar scutirea de plată pentru două‑trei luni.

Calitatea face diferența, într‑o piață care s‑a schimbat radical în ultimul an, spun consultanții de la LaSalle. „Dacă ne uităm la clădirile din centru, în afară de cele care sunt complet goale, cam toate clădirile de birouri au spații goale. Sunt ca un fel de șvaițer“, spune Marius Scuta. Birourile părăsite se văd în Victoria Business Center, Europe House, America House sau Premium Point. Cam 15% din spațiile de birouri situate în Central Business District au rămas goale, estimează Scuta.

„Mă refer la cele care au chiriași, pentru că, dacă includem și clădirile complet goale, acest procent crește sensibil“. Printre cele mai cunoscute spații complet goale sunt două construcții noi pe strada Buzești, înghețate la stadiul de finisaje din cauza problemelor de finanțare, care însumează 13–14.000 de metri pătrați, o altă construcție aflată în proximitatea Pieței Victoria, pe Strada Sevastopol, care are 11.000 de metri pătrați, și turnul Bucharest Tower Center, blocat de probleme juridice.

PE URMA BANILOR. Un calcul grosso modo, bazat pe valori medii ale chiriilor din București, indica o piață de 200–225 de milioane de euro în 2008, după calculele unei multinaționale cu reputație, DTZ Echinox, dar și ale unui cunoscut jucător autohton pe piața de consultanță, Real Time. Cifrele înaintate sunt însă destul de aproximative, spun reprezentanții celor două agenții. Asta pentru că sunt rezultatul unei ecuații în care intră prea multe necunoscute: sumele la care se încheie tranzacțiile.

Fiecare agenție în parte păstrează confidențialitatea în privința contractelor pe care le intermediază. Se negociază la sânge, dar în spatele ușilor închise. Chiria este diferită de la client la client. Acesta este unul dintre motivele pentru care consultanții evită să facă o estimare clară a volumului pieței. Cert este că deal‑urile semnate au scăzut, în 2009, la circa 45% față de anul anterior, apreciază Marius Scuta. Per total, peste 60% din sumele vehiculate în piață în 2008 au dispărut, un an mai târziu, din buzunarele proprietarilor de clădiri de birouri, estimează consultantul LaSalle.

Nu‑i adevărat, nu s‑au evaporat, ci s‑au redistribuit, este varianta celor de la DTZ Echinox și de la Real Time, pe fondul apariției a noi și noi spații de închiriere. Dar o realitate care nu poate fi cosmetizată în rapoartele agențiilor arată că prețurile de pornire pentru chiria birourilor au ajuns la aproximativ jumătate din cele vehiculate în 2008. În centrul Capitalei se găsesc spații de birouri cu chirii de 10–12 euro/mp, lucru de neimaginat în urmă cu un an, când firmele plăteau dublu pentru aceleași suprafețe.

SUPRAVIEȚUITORII. Anul 2009 a triat calitatea proiectelor. Vor rămâne pe piață dezvoltatorii care și‑au poziționat corect construcția, cei care au investit în eficiența termică a clădirilor, în calitatea finisajelor, dar și în locurile de parcare. Aceștia sunt proprietarii care vor reuși să își asigure un nivel confortabil de cash flow din chirii.

„Cererea pentru standarde de calitate a construcției este foarte mare“, spune Cătălina Jigman de la CBRE Eurisko. Clădirile ineficiente termic au încărcat facturile companiilor cu costuri foarte mari la capitolul service charge. „Vorbim de o medie de 4–4,5 euro pe lună, dar sunt cazuri în care aceste costuri ajung la 7 euro pe lună pe metrul pătrat închiriat“, explică consultantul CBRE Eurisko.

Aici intervine nemulțumirea manifestată de majoritatea chiriașilor. Calitatea și prețul serviciilor de întreținere sunt esențiale în „selecția naturală“ a proiectelor. Sunt cazuri în care costurile de întreținere sunt încă o dată chiria, spune și Brigitte Schmitt, directorul departamentului Property Management de la DTZ Echinox. O explicație ar fi graba dezvoltatorilor de a livra proiecte pe piață, care de multe ori le lasă prea puțin timp pentru o analiză a nevoilor clienților.

„De aceea se întâmplă greșeli pe care dezvoltatorii, unii cu experiență și cu reputație internațională, nu le fac în țările de unde vin. Și dacă au fost făcute, asta s‑a întâmplat acum 20 de ani. Mi se pare ciudat că se repetă greșelile acestea“, adaugă Brigitte Schmitt.

CE VA FI? Când va ajunge din nou Pipera pe harta businessului din Capitală? E o întrebare de un milion de dolari, spune managerul Spiegelfeld. În cazul dezvoltărilor din Petricani – Pipera Tunari, reducerea drastică a chiriilor nu va fi suficientă pentru a readuce businessurile pe linia de plutire, cred consultanții din piață. „Proprietarii de acolo au umblat deja foarte mult la chirii“, explică Marius Scuta. Salvarea afacerilor în zonă ar putea veni din decizia oamenilor de afaceri de a face investiții suplimentare în calitatea clădirii ca să atragă astfel multinaționalele.

Dar nu este suficient. Infrastructura rămâne marea problemă în Pipera. La acest capitol, mingea este în terenul autorităților locale. „Presiunea dezvoltatorilor și a proprietarilor asupra Primăriei Generale, pe acest subiect, e foarte mare. Dar eu cred că refacerea infrastructurii va dura“, adaugă Marius Scuta.

În privința evoluției generale a pieței imobiliare în România, Daniel Fuchs este mai degrabă pesimist. Nu crede că prețurile au atins încă pragul de jos. Deja, din 2007, se discuta despre o stagnare sau chiar despre o scădere a pieței, pentru că prețurile atinseseră niveluri nesustenabile. În România piața s‑a inflamat rapid, iar căderea e pe măsură. Prețurile au crescut speculativ, iar corecția trebuia să vină. Ghinionul a fost că, peste această corecție care trebuia să vină, s‑a suprapus criza.

Practic, criza a forțat o maturizare a pieței de birouri în special și a celei imobiliare în general în România. Când se va opri declinul? Până la rezolvarea problemelor de infrastructură, este vorba despre redresarea economiei, spun consultanții la unison. Care depinde în mare măsură de refacerea economiilor vest‑europene, pentru ca fluxul de investiții să fie din nou direcționat către Europa de Est. România, față de piețele vecine, are norocul de a fi o piață mare, iar acest lucru i‑ar putea garanta o recuperare mai rapidă, proporțională cu interesul investitorilor vest‑europeni.

Până atunci însă, dacă aveți drum prin Pipera, citiți un ghid de supraviețuire sau urmăriți‑l pe Bear Grylls la Discovery Channel. S‑ar putea să vă fie de folos.

---------------------------------------------------------------------
Imaginea pieţei

Paradoxal, 2009 – privit deocamdată drept anul de vârf al crizei – a fost și cel al livrărilor de proiecte noi în piața de birouri: peste 400.000 de metri pătrați au fost dați în folosință anul trecut.

1. SPAȚII DISPONIBILE. Stocul total de birouri a ajuns în București la sfârșitul anului trecut la 1,6 milioane de metri pătrați, după datele DTZ Echinox, 1,74 milioane de metri pătrați, potrivit CBRE Eurisko, și 1,65 milioane de metri pătrați, conform Real Time. Circa o treime din întreaga suprafață de birouri, adică 535.000 metri pătrați, se află în Pipera, zona cu gradul cel mai mare de neocupare (cca. 50%).

2. GRADUL DE NEOCUPARE. La sfârșitul lui 2009, 16,5% din totalul birourilor din Capitală erau neocupate, după estimările CBRE Eurisko. Este cel mai mare grad de neocupare atins vreodată în București. Firma autohtonă de consultanță Real Time dă, însă, altă cifră: gradul de neocupare ar fi atins 25% la finalul anului trecut.

3. VOLUMUL PIEȚEI. Jucătorii de pe piața de consultanță imobiliară ezită să dea o cifră exactă a volumului pieței de birouri. DTZ Echinox înaintează o primă cifră, destul de aproximativă însă, atrag atenția reprezentanții multinaționalei: 200 de milioane de euro – încasări totale în 2008, anul de vârf al pieței. După estimările Real Time, piața ar fi atins circa 225 de milioane de euro în 2008 și a ajuns la 235 de milioane de euro în 2009, pe fondul creșterii suprafeței totale închiriabile.

4. CEA MAI MARE TRANZACȚIE. City Gate, proiectul nou inaugurat lângă Casa Presei, deține recordul absolut al tranzacțiilor din ultimul an. Luna trecută, Rompetrol și‑a reunit birourile în City Gate: 9.300 de metri pătrați închiriați în clădirea de birouri pentru cinci ani. Tranzacția a fost estimată la 11 milioane de euro, sumă pe care o va încasa proprietarul clădirii pe toată durata derulării contractului.
---------------------------------------------------------------------
Pipera, ghid de supraviețuire

Despre cum se trăiește, munceşte și călătoreşte în Pipera‑Tunari vorbeşte cu umor pe blogul său Iulia Bertea, unul dintre angajații exasperați de aventura zilnică a drumului spre și dinspre job. Iată câteva recomandări ale Iuliei către cei care țin să iasă teferi din excursia în Pipera:

CUM AJUNGEM
Întrebare: Ce tip de mașină recomandați pentru a tranzita șoseaua Petricani – Pipera Tunari?
Răspuns: Un Hummer cu șenile de tanc.

Întrebare: Bun, atunci pot să merg pe jos?
Răspuns: Desigur, există o mare varietate de șanțuri pline de noroi pe unde aveți șansa să nu vă calce decât mașinile care merg pe contrasens.

Întrebare: Am auzit că s‑a deschis pasajul Pipera, acum nu se circulă mai bine?
Răspuns: Așa e, înainte se stătea pe o bandă, acum se stă pe două benzi.

CUM REZISTĂM
Întrebare: Cum trebuie să mă îmbrac ca să mă duc la serviciu în Pipera?
Răspuns: Salopetă de denim, cizme de cauciuc până la șolduri, căciulă rusească cu urechi, șuba de fâș impermeabilă, ochelari de scafandru ca să nu vă intre noroiul în ochi.

Întrebare: Vreau să mă sinucid, ce mă sfătuiți?
Răspuns: Indiferent de metodă, în Pipera puteți fi sigur că nici o ambulanță sau mașină de pompieri nu va ajunge la timp ca să vă salveze.

ALTE OPȚIUNI
Întrebare: Dacă lucrez în Pipera, e ok să‑mi stabilesc după serviciu un program cu oră fixă (ex. bilet la teatru sau film, programare la doctor)?
Răspuns: Ha, ha, ha, ha, ha.

Întrebare: Vreau să‑mi iau casă în Pipera, ce‑mi recomandați?
Răspuns: Nu răspundem la întrebări absurde sau tendențioase.

War song

2009-09-06T17:03:00.002+03:00

I know
there is a war
it have been their war
for a long time
at least that's what I was thinking
but we pay for it
I pay for it
and I don't want to pay anymore
I'm tired and sick to pay for smbd's else's war
I want my own fk'n war
and I'll pay
then

The Talk Man

2009-09-01T22:11:00.006+03:00

vreau și eu la război
vreau și eu la război
au vecinii un cazan cu smoală ... smoala mi-o dau, cazanul îl vor înapoi
am și acces la un ochi de aragaz
vreau și eu la război
vreau și eu la război

perspective

2009-08-30T20:44:00.004+03:00

Feel small

but
Think big

Anyway, the observer will comunicate another reality.

LIVE

2009-08-23T16:24:00.004+03:00

Bună ziua.
Într-adevăr, ne aflăm aici, la capătul puterilor, unde cortina de război stă să cadă. Ne aflăm aici, unde cortina nebunilor se prăbușește peste actori în urletul publicului. Ne aflăm aici, unde se termină ospățul și începe măcelul.
Sunt Gilda Popa și în jurul meu cad hiene.

ऐ सिनेवा पे-एकी?

2009-06-09T23:38:00.002+03:00

Nu m-am mai locuit de ceva vreme. Am revenit pe propriul meu blog intr-un moment nostalgic. Pur si simplu mi-a venit sa ma intreb ce mai fac, ce mai scriu si cam ce vreau sa demonstrez cu asa.

Ne jucăm, desenăm

2009-02-08T11:51:00.008+02:00

Asadar, Iulian Tănase a sunat adunarea pentru toți detectivii și detectivele cu trăiri lirice la Festivalul de Poezie Polițistă, care va debuta cu surle și trâmbițe (nici nu-mi imaginez altfel) la Radio Guerrilla în seara asta. De la ora 19.00.
Nu era tocmai în plan, dar m-am trezit că, în loc să mă ocup de chestiile serioase la care îmi trâmbița dead-lineul (cum ar fi de pildă proiectul la climat organizațional), am produs această cilimitură polițistă. Asta cumva în timp ce mă delectam cu teoria superstringurilor ca să-mi trezesc intelectu’ la viață.
Nu se face când e vorba de poezie, dar, fiind totuși o doar cilimitură polițistă, o să vă dau plotul.

Executia

Trebuia sa scape de ea.

toate eurile sale
mai mult sau mai putin probabile
erau in pericol

sapte ani a omorat la ea
ii taia ba o mana, ba un picior
a doua zi ii cresteau iar
o data i-a smuls toate membrele
le-a ingropat in toiul noptii
intr-o mina parasita
a doua zi
toate fiintele planetei aveau membre

si toate
il urmareau peste tot
cu dintii infipti in pulbere

Nu-i nimic
isi zicea
O va dezlipi cu tot
cu pulbere
catelul pamantului
o s-o inghita
da, da, asa o sa faca
si-a zis
dar pulberea
curba spatiul
in cadere.

Catelul
inghitea bucuros curbura
dar Ea se scurgea in afara curburii.

Trebuia sa scape de Ea.

Timpul se insuruba tot mai repede
tot mai adanc in
eurile sale
mai mult sau mai putin probabile

si Calaul i-a zis:
la capatul stelelor este un lac
adanc
dezgroapa flautul
din Ea
si canta-ti drumul spre lac.
la primul suier au crapat
zorile
zorile s-au scurs
prin crapaturi
s-au impletit in
suier
in al doilea suier
si-al treilea
pana la marginea lacului
de la capatul stelelor.

Primul s-a despletit ultimul suier
de sorii lui
apoi penultimul
pana cand primul suier
de la celalalt capat
al drumului
isi lepada sorii
in dragostea adanca
a lacului

iar toate eurile sale
mai mult sau mai putin probabile
s-au imbratisat definitiv
in Umbra

Dacă ați ajuns cu lectura în acest punct, iată și plotul:
Eurile sale mai mult sau mai putin probabile vor să scape de umbra/ umbrele lor (dacă țineți neapărat, umbra poate fi orice: moartea, viata, murirea, dimensiunea dark sau proiecția în antimaterie, dat fiind că oricărei particule îi corespunde o antiparticulă). Cum în Realitatea lumii cuantice toate lumile posibile co-exista sub suprafata observatiilor noastre, evident, astfel coexistă și toate eurile noastre mai mult sau mai puțin probabile. Revenind la umbră, trebuie să spunem că tentativele omului de a o asasina eșuează. Dar ce este umbra? Un negativ. Lumina, despre care știm din liceu că se manifestă, după cum are chef, fie ca un corpuscul, fie ca o undă, este deviată din drumul său de obiecte, în cazul nostru de om. A carui existenta materiala il condamna la umbra. Astfel, Călăul îl îndeamnă să scape de umbră ademenind lumina într-o gaură neagră. Toata lumina din univers, fireste. Cântând din flaut. Ei, aici sunetul flautului are o frecvență de vibrație asemănătoare cu cea a luminii (asta nu se întâmplă în lumea observabilă). De obicei, două unde care se întâlnesc și au aceeași oscilație se compun. De unde lumina care se înfășoară pe șuier. La marginea lacului e o graniță (orizontul evenimentului al găurii negre) dincolo de cale nu mai există alternative: ca să scapi de coliziune trebuie să fugi cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Dar lumina nu are o viteză mai mare decât viteza luminii, așa că se repede, cu tot cu omul nostru, în inima lacului.

Dincolo de graniță, legile fizicii, așa cum funcționează ele în lumea pe care o știm, nu se mai aplică. Omul, lumina, flautul, umbra și eurile sale mai mult sau mai puțin probabile devin un singur grăunte care se va adăuga la masa enormă a găurii negre și va contribui la o și mai mare distorsiune a spațiu-timpului în jurul său (în teoria relativității, orice obiect care are masă generează o distorsiune/ curbură a spațiu-timpului: gravitația)

Șefii la control

2009-01-29T19:23:00.005+02:00

Vi se întâmplă, vi s-a întâmplat sau vi se va întâmpla. Să le întâlniți. Sunt personaje cu un numitor comun. Voința de a răzbi în viață. Care viață? A cui viață? Ce fel de viață? Dar ce este viața? Dar răzbirea? Nu știm exact. Oamenii de știință nu s-au pus de acord. Nici filozofii. Psihologii vor spune că depinde. Așadar... depinde.

* acest studiu de caz a primit calificativul 10 cu felicitari din partea prof. univ. Zoltan Bogathy, care ne-a inițiat în chestiuni legate de Conflicte și Negocieri la Masterul de Psihologie Organizațională din cadrul Facultății de Psihologie, Univ. București

Istoricul și evoluția unui conflict, cauzele identificate și contextul organizațional, alternative de acțiune

Organizația:

Cotidianul C., la nivelul anului 2005
Îa acel moment, organizația era în plin proces de schimbare: fusese achiziționat de circa 6 luni de un mare jucător pe piața media, care asigurase o investiție substanțială și cerea rentabilizarea ziarului în termen de câțiva ani. În acest context, structura managementului fusese schimbată radical, iar noua conducere stabilise o strategie radical diferită față de cea inițială: schimbarea targetului, care a atras modificarea conținutului (teme, abordări etc.), a aspectului și a modului de promovare a cotidianului.

Persoane implicate în conflict:

S.G., jurnalistă, 28 de ani, recent promovată (de 2 săptămâni) în postul de șef departament social,
R.P., jurnalistă, 28 de ani, recent angajată în urma unui interviu (susținut cu directorul editorial), fost șef departament social (la locul anterior de muncă)

Istoricul conflictului

S fusese promovată în funcția de șef departament social după ce o altă colegă a renunțat la această funcție – potrivit spuselor sale – din cauza tensiunilor și a conflictelor la nivel de conducere, a presiunii la care era expusă pentru a obține performanța în contextul în care performanța nu era suficient de bine definită, iar cerințele editoriale pentru conținutul optim al paginii de social erau neclare. În aceste împrejurări, S.G. era dornică să facă față cerințelor și să se impună, chiar în aceste condiții. Ea exercita, la rândul său, presiuni asupra jurnaliștilor din subordine, fiind cumva un ”conductor” al tensiunilor și confuziilor nerezolvate de la nivelul conducerii editoriale. Primele semne ale unui conflict (inițial latent) între S și R au apărut relativ repede, după angajarea celei din urmă. R.P., care avea o experiență de 6 ani în jurnalism, a interpretat intervențiile repetate ale S.G. de a modifica și de a rescrie articolele de presă pe care le preda ca pe semne de nemulțumire la modul cum își îndeplinea sarcinile profesionale. Mai mult, în opinia sa, aceste intervenții duceau la deteriorarea calității profesionale a materialelor predate, ceea ce îi provoca o stare de frustrare. Discuțiile și negocierile pe această temă nu au dus la nici un rezultat acceptabil (cel puțin din punctul de vedere al R). S a invocat că textele trebuiau aduse ”la nivelul cititorului”, în ciuda faptului că publicul țintă al ziarului era format din persoanele cu studii superioare, cu venituri medii spre mari și în plină ascensiune profesională (aceste lucruri nu au fost comunicate niciodată în mod oficial către angajați, dar circulau prin medii de comunicare informală). R a perceput acutizarea conflictului în momentul în care a obsevat că, la distribuirea sarcinilor (în cazul jurnaliștilor înseamnă fie distribuirea unor anume subiecte în lucru, fie trimiterea la anumite conferințe de presă) s-a văzut nevoită să se descurce pe cont propriu (adică să găsească subiecte dezirabile și modul adecvat de tratare a acestora). Este de menționat faptul că, în perioadă în care S se afla în concediu, o parte dintre materialele lui R au apărut în ziar supervizate de directorul editorial, dar în forma în care fuseseră predate, ceea ce a determinat-o pe R să considere că S îi modifica materialele fie pentru a-și ”marca” rolul de șef, fie cu intenția de a o submina. În plus, unul dintre articole a fost imediat preluat și citat de o televiziune națională și de mai multe posturi de radio.
Ulterior, subiectele pe care le propunea R erau fie refuzate pe motiv că erau ”neinteresante”, fie acceptate sub rezerva că ”lucrează la ele și mai vedem”. Acest ”mai vedem” s-a transformat, în timp, în ore de muncă de documentare și structurare a subiectelor, finalizate prin returnarea de către S a articolelor pentru a fi refăcute, fără a specifica și care sunt obiecțiunile sau cum ar trebui să fie rescrise acestea. În tot acest timp, sarcinile profesionale ale R se suprapuneau cu cele ale unui alt jurnalist (aveau același domeniu de acoperit: problematica legată de mediu), lucru care a dus, treptat, la accentuarea stării de tensiune – pentru că atribuțiunile fiecăruia pe domeniul respectiv nu erau clar delimitate.
În acest context, R – care, prin natura locului său în organizație (inclusiv ca nou – venit) era pe poziția slabă – a perceput faptul că încrederea în sine și în potențialul său profesional îi sunt subminate în mod sistematic. În timp, nu a mai găsit o modalitate eficientă de a-și adecva activitatea la cerințele postului, iar nivelul de stres profesional a ajuns la un nivel greu de gestionat. În încercarea de a stabili care sunt cauzele comportamentului lui S, R a purtat o serie de discuții cu colegii, din care a rezultat că stilul de conducere al lui S le și altor subordonați randamentul, motivația și atitudinea față de muncă. Pe de altă parte, angajații vechi, care își consolidaseră o poziție în cadrul firmei nu erau dispuși să reclame modul în care S înțelegea să-și exercite atribuțiunile din varii motive (nu este nimic de făcut, S aparține unui puternic grup de interese din cadrul firmei și totul se va întoarce împotriva noastră, conducerea încurajează conflictele ca factor de stimulare a competiției, randamentului și a motivației etc.) Noii angajați (în special studenții la jurnalism și absolvenții fără experiență) preferau să ”intre în grațiile” lui S, pentru a obține susținere acordând, în schimb, susținere. Astfel, R s-a trezit izolată în conflict și a preferat să adopte un stil evitant de gestionare a acestuia, luând în considerare slaba sa capacitate de de impunere a propriilor interese și accentuarea lipsei de comunicare dintre ea și S. Astfel, R a preferat un comportament de neimplicare, expectativă, neutralitate de ignorare a neînțelegerilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât a realizat că, inclusiv în cazul în care ar fi decis să discute problema cu directorul editorial, acesta ar fi recurs, probabil, la o discuție cu S în urma căreia s-ar fi intensificat un adevarat ”război rece” de intimidare. Pe de altă parte, R nu apucase să se impună în organizație (de menționat că venea din presa locală la momentul respectiv), astfel încât calitățile sale profesionale să devină notorii pentru a putea spera că opinia sa va cântări suficient de mult pentru manager, pentru ca acesta să decidă schimbarea șefului departamentului social. În cele din urmă, R a preferat să aplice pentru un post la un alt ziar și a plecat din redacția C.

Cauze/ alternative de acțiune

Ar fi trebui sa se clarifice așteptările – atât la nivel organizațional cât și la nivelul departamentului – pentru postul pe care l-a ocupat R. Criteriile de evaluare a muncii și a materialelor predate – precizate și clarificate obiectiv. Modul de distribuire a sarcinilor – realizat echitabil.
Neînţelegerile şi dezacordurile privind nevoile, scopurile, priorităţile şi interesele membrilor organizaţiei duc la conflicte. Este arhicunoscut faptul că persoanele care privesc lucrurile diferit ajung de foarte multe ori la conflict. În organizaţii, angajaţii privesc diferit lucrurile dintr-o multitutidine de motive. Sursele conflictului structural poate fi căutată și în delimitarea inexactă a atribuţiilor.
Echipa, ca formă de organizare, reduce multe din sursele de conflict incă “din faşă”, nepermiţându-le să se transforme în conflicte explicite. Aşadar, crearea unui mediu destins în organizaţie este premisa pentru o competiţie benefică, în care părţile încearcă să concureze unele cu altele fără a ajunge la conflict propriu-zis. Atunci când, totuşi, grupuri cu scopuri diferite intră în conflict, rezolvarea acestora se face prin apelarea la valorile comune organizaţiei respective. Practica a arătat că nu este suficient ca scopurile comune să fie declarate, este necesră şi o schimbare în comportamentul celor implicaţi în acest proces, precum şi în sistemul organizaţional pentru ca ele să fie orientate către aceaşi ţintă.

Probabil că ar fi fost indicat ca S – care nu mai ocupase un post de conducere până în momentul respectiv – să fie îndrumată și asiatată de un trainer pentru a-și înțelege mai bine sarcinile și pentru a găsi modalitățile optime de a obține performanță de la subordonați, dar și pentru a crea o atmosferă de lucru prietenoasă.

Apelarea la un mediator care să restabilească un nivel acceptabil de comunicare între R și S, pentru a le determina să conștientizeze că scopul (organizațional) este comun și că fiecare are un culoar bine delimitat de acțiune

Concluzii

Putem aprecia că este vorba despre un conflict la nivel interpersonal, un conflict ierarhic (subordonat - șef) și – cel mai probabil un conflict de putere determinat de o dispută/ marcare a teritoriului, asociată cu o disonanță în ce privește interpretarea valorilor organizației (cel puțin din punctul de vedere al lui S, care ar fi putut considera că poziția îi este amenințată de faptul că noul subordonat ocupase anterior o funcție similară de conducere). Deasemenea, se poate afirma că este un conflict provocat de o configurație inechitabilă a sarcinilor. În teorie s-a arătat că – în momentul în care apar sentimente de antipatie între două persoane pot apărea o sumă de efecte, de la neînțelegeri și dezacorduri ușoare de idei, până la dezacorduri puternice de idei (în planul intercognitiv), dar și o serie de bruiaje în comunicare, care pot ajunge la forme grave precum filtrarea sau distorsionarea informațiilor, de la relații de indiferență și de izolare socioafective la tensiuni emoționale puternice, la respingeri și atacuri deschise. Cel mai specific conflict care apare la nivel interpersonal este cel de rol. Psihologia socială definește rolul ca fiind ”aspectul dinamic al statutului”, adică ansamblul comportamentelor prin intermediul cărora sunt traduse de fapt prerogativele statutului. Mai exact ”rolul este ansamblul comportamentelor la care alții ajung pornind de la mine”, altfel spus ceea ce se așteaptă alții de la mine. Când există o incompatibilitate între două persoane cu privire la concepția lor despre rol, atunci vorbim despre un conflict de rol intersubiectiv. Conduita de rol a unei persoane implică parcurgerea mai multor etape: perceperea rolului, elaborarea explicațiilor în legătură cu rolul, acțiunea în rol. Dacă una dintre aceste etape este afectată, conduita de rol va fi influențată și predisapusă la apariția conflictelor intersubiective.
În cazul prezentat putem aprecia că au fost probleme de percepție a rolului și de o parte și de cealaltă (cel mai probabil, aceste roluri nu erau suficient de clar definite la nivel organizațional: pe de o parte R nu a înțeles sau nu a acceptat viziunea lui S asupra rolului său, în timp ce S și-a ”construit” singură propriul rol de șef în lipsa unor indicații obiective, general valabile la nivelul organizației). Deasemenea, etapa explicațiilor referitor la rol a fost aproape inexistentă.

Jocuri și alte cuvinte încrucișate

2009-01-20T12:16:00.003+02:00

Pe Sun Tzu l-am cunoscut la prezentarea unui raport PWC care nu promitea nimic interesant. Lucrurile mergeau conform planului când, brusc (sau așa mi s-a părut mie în starea de ușoară somnolență în care ședeam confortabil) reprezentanta Băncii Mondiale a trântit pe ecran prezentarea sa: ”This is war”, cu litere de-o șchioapă. Băi să fie! Ca să n-o lungesc, citatul îl găsiți în dreapta postului. N-a urmat ceva neașteptat, doar lucruri cunoscute, dar am mers ulterior pe firul citatului și l-am găsit pe Sun Tzu. Omul e destul de cunoscut activiștilor din marketing, pentru că s-au găsit câțiva isteți care să adapteze maximele și învățăturile din tratatul de strategie militară pe arena luptei pentru teritoriu a companiilor. ”Arta războiului” a fost considerată inclusiv o lucrare filozofică. Părerea mea de om care nu se pricepe la filozofie este că este. :)

Trebuie să spun că, inițial, mi-a trecut prin cap să numesc postul ”Arta jurnalismului de investigație”. Noroc că mi-am acordat suficient timp ca să am revelația că e boooooooombaaaaastic. Așa că am reinventat aceeași mărie cu altă pălărie. Pentru că, răsfoind însemnările generalului chinez, am recunoscut numeroase tactici de succes folosite și azi de intelighentzie services, cum ar zice latinul, în scopul aflării muștei de pe căciula grofului, cum ar zice romanul. Iată-le pe câteva dintre ele:

• Întreaga artă a războiului este bazata pe înşelătorie.
• De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatatea, dacă eşti activ, simulează pasivitatea.
• Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe, şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape.
• Momeşte inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează dezordinea şi loveşte.
• Când inamicul se concentrează, pregăteşte-te să lupţi contra lui; acolo unde este puternic, evită-l.
• Impalpabil şi imaterial, expertul nu lasă urme; misterios ca o divinitate, el nu poate fi auzit. Astfel inamicul se află la bunul lui plac.
• Ho Yen Hsi: "...Procedez în aşa fel încât inamicul să ia punctele mele tari drept puncte slabe şi punctele mele slabe drept puncte tari, în timp ce eu transform în puncte slabe punctele sale tari şi îi descopăr slăbiciunile... Îmi ascund urmele până le fac invizibile; păstrez tăcerea pentru ca nimeni să nu mă poată auzi".
• Inamicul nu trebuie să ştie unde am de gând să dau bătălia. Căci, dacă nu ştie el, va trebui să fie pregătit în mai multe puncte. Şi dacă este pregătit în mai multe puncte, adversarii pe care îi voi găsi în vreunul din aceste puncte nu vor fi numeroşi.
• Căci dacă el se pregăteşte în prima linie, ariergarda sa va fi slabă, şi dacă se pregăteşte în spate, primele lui rânduri vor fi fragile. Dacă el se pregăteşte la stânga, dreapta lui va fi vulnerabilă şi dacă se pregăteşte la dreapta, stânga sa va fi descoperită. Şi dacă se pregăteşte peste tot, el va fi slab peste tot.
• Enervează-l şi derutează-l pe general.
Li Chu'an: "Dacă generalul este coleric, autoritatea lui poate fi uşor zdruncinată. Caracterul său devine instabil."
Chang Yu: "Dacă generalul armatei inamice este încăpăţânat şi se înfurie uşor, insultă-l şi enervează-l, aşa încât să devină furios, să nu mai vadă clar şi să atace necugetat, fără nici un plan".
• Fă să i se pară că eşti în situaţie de inferioritate şi încurajează-l la înfumurare.
• Atacă-l într-una, hărţuieşte-l.
Li Ch'uan: "...Când inamicul se află în repaus, oboseşte-l".
• Atacă-l acolo unde nu este pregătit; acţionează când el nu se aşteaptă.
• Acestea sunt, pentru strateg, cheile victoriei. Nu este posibil să prevezi totul dinainte.
Mei Yao Ch'en: "Când vă găsiţi faţă în faţa cu inamicul, adaptaţi-vă la schimbările de situaţie şi găsiţi expediente. Cum ar fi posibil să prevezi acestea dinainte?
• Tu Yu: "Un atac poate fi lipsit de ingeniozitate dar el trebuie neapărat să se desfăşoare cu viteza fulgerului."
• "Confuzia în armată duce la victoria adversarului".
Acela care nu cunoaşte cu precizie obiectivele sale nu ştie să riposteze
• Or, cea mai bună metodă, când ai oameni în subordine, constă în a-l folosi pe zgârcit şi pe prost, pe înţelept şi pe viteaz şi de a-i da fiecăruia o responsabilitate care i se potriveşte. Nu încredinţaţi oamenilor sarcini pe care nu sunt capabili să le îndeplinească. Faceţi o selecţie şi încredinţaţi fiecăruia răspunderi pe măsura competenţelor lor
• Aţâţă-l şi descoperă schema generală a mişcărilor lui.
• Stabilesc după formă planurile care duc la victorie, dar aceasta scapă muritorilor de rând. Cu toate că fiecare are ochi pentru a sesiza aparenţele, nimeni nu înţelege cum am creat victoria.
• De aceea, când am câştigat o victorie, nu folosesc a doua oară aceeaşi tactică, dar pentru a face faţă împrejurărilor folosesc metoda mea la infinit.

Cum m-am semnat pe planul anticriză

2009-01-17T13:54:00.003+02:00

Aproape mă plictisisem de criza asta, care nu mai promitea nimic nou. Au trecut zilele când stăteam până târziu cu Nuți la birou și butonam înfrigurați să vedem în direct ba o bursă pe roșu, ba un faliment de se tânguiau prezentatorii mai ceva ca la bomba atomică. Revenisem pe dezastre aviatice și înjuram amândoi că ăștia le tot repetă. Pe scurt, eram îngrozitor de plictisit, când un subordonat de la leasing auto a năvălit în birou, peste mine și Nuți, cu o mutră injectată, cum era Nuți a mea când venea de la botox. Cu o fracțiune de secundă înainte să-i cer demisia, scoate un șuierat gâtuit. Că vine criza.
- Ce criză mă? Aia de la televizor?
- Nu știu dom” director. De la marketing mi-au zis să vă zic. Că vine.
- De-aia v-am luat DEX? Cretinilor! Ca să nu știți?
- Nu știu dacă-i aia din DEX șefu!
- Cica...Perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate....
- Băi Escule...
- Anovici șefu!
- Ce mă iei mă cu grevele? De-aia te-au dat afară de la Guvern.
- ... Lipsă acută de ceva...
- Să plătiți mă că voi ați furat. Ce lipsește?
- Ăăăăă... Hârtia igienică, hârtia de fax, tonneru” la imprimantă...
- Ți s-au terminat trabucele... ciripește Nuți îngrijorată.
- Și de ce nu le-ai cumpărat la loc iepuraș?
- Nu mai avem bani, se întristează Nuți.
- Și hârtia de fax?
- Nu mai avem bani, tremură Escu.
Cretinii! Îi plătesc ca să le spun eu care e lipsa. Lipsa e de bani. Asta e criza. Lipsa de bani. Sun la banca mamă, la OTP, să ne rezolve, ăia mai să-mi plângă pe umăr că au vărsat pușculița la sediul central, la unguri, c-au rămas fără bani de buzunar. Și ungurii cică abia se ajută cu ce le-a mai dat FMI-ul să pună de-un gulaș. Foamete frate. Sun la tovarășii mei de șprițane de la concurență. Jale. Au tăiat costurile cu personalul la sânge să-și adune de-o primă de revelion. N-au credit decât dacă garantez cu Casa Poporului. Guvernul n-are bani că nu s-au adunat dările de la IMM-uri. Geaba s-au dus gărzile peste ei. Mobila era vândută și banii păpați. Cică faliții noștri sunt mai faliți decât ai lor. Ai americanilor. Nici soacră-mea nu mai are bani. A economisit în lei și acuma cumpără aur ca înnecata, că zice că nu mai vrea să se ducă cu salteaua să-și ia pâine, ca pe vremea războiului. Criză ca la DEX. Chem urgent departamentele reunite să facem un brrr.. brrr storming din ăla cum zicea șefa noastră de la tim bill. Unde or fi dispărut banii? Mai ieri erau pe toate drumurile. Veneau clienții, de luau câte două trei patru mașini. Una la nevastă, două la amantă, trei la copii. Acuma mi se plânge marketingul că trebuie să mai și plătească parcarea la mașinile returnate. Clienții s-au dus stoluri stoluri. Degeaba le-a schimbat data de scadență ca să le umfle facturile cu penalități de întârziere. Abia ne-am ajuns cu hârtia igienică. Dar.. stați! Facturi! Facturi! Adică noi le dăm un serviciu moca? Plătim hârtie, tonner, plicuri, timbre și oameni care dau cu limba pe timbru din banii noștri? Plătim curentul la imprimantă, benzina, poșta, țigările și sandvișul poștașului, gazul, chiria sediului, lesingul la calculatoare și salariile angajaților pentru moftul lor de a primi facturile la nas? Dăm șpagă la Tăriceanu să umfle taxa auto, ne îngheață mâinile cu șpaga pe clanța lui Boc, plătim delegație la Bruxelles să se intereseze cât e șpaga și ne facem pomană cu facturile? Dăm bonusuri în plină criză? Factura costă! Dacă nu... penalități! Și facturăm factura facturii, și apoi factura facturii facturii, ca să nu mai pomenesc de factura facturii facturii facturii!

p.s. cum, n-are legătură cu titlul? păi și vi se pare că așa, în general, reclamele au legătură cu produsul?

Guvernarea for dummies

2008-12-09T18:15:00.000+02:00

Spectacolul frenetic si patetic al negocierilor seamana cu galceava unor copii care-si disputa un pistol. Care nu-i de jucarie. Politicienii s-au repezit, in mod traditional, sa-si imparta cascavalul adus de Mos Craciunul alegerilor, uitand ca, de data asta, se vor alege mai ales cu gaurile din svaitar. Momentul incununeaza cu mot o campanie electorala cretinoida, in care toate partidele au aruncat in lupta, claie peste gramada, maini intinse din toate directiile catre alegatorul blocat in trafic, maini incremenite stingher sub priviri patrunzatoare, maini crispate sub mutre tematoare si lacome, maini timide si lipsite de vlaga, ascunse in manecile costumului. Ororile uninominalului made in Romania. Mainile au fost tema si argumentul ultim al unei confruntari electorale din care au lipsit strategia, coerenta, dezbaterea reala si mai ales respectul fata de inteligenta romanului. Cu toata inflatia de membre persuasive, partidele politice au venit cu mana goala la examenul crizei. Mai nasol, am avut senzatia toxica cum ca mana se adreseaza direct buzunarului meu. |n afara de initiativa unui candidat pentru Colegiul X, care a pus cutii de pantofi la parterul blocurilor, indemnandu-i pe cetateni sa recicleze campania electorala, nu am vazut un pliant cu trei idei puse una peste alta sau cu vreo propunere sustenabila. Nu mai vorbesc despre strategii macroeconomice, concertate la nivel de partid, din care sa aflu cum vor functiona utilajele guvernamentale de deszapezire in iarna crizei. Manata de aceasta curiozitate aproape morbida, m-am adaugat si eu numarului de accesari al site-urilor partidelor cocotate recent in Parlament, la sertarul cu programe de guvernare. La PSD, sertarul e cel mai usurel: 26 de pagini, dintre care primele doua si ultimele doua sunt inrosite promotional cu sigla pesedist-pecista si cu poze de grup. Alte patru pagini sunt irosite cu discursurile adormitoare ale sefilor si sefuletilor si cu un argument hei-rupist pentru guvernarea de stanga. Au ramas 18 pagini din care zvacnesc promisiuni care au un pronuntat iz de naftalina optimista de Cantarea Romaniei. Am observat ca PSD -ul are o adevarata obsesie pentru cifre rotunde, grasunele, in special pentru 1000 sau multiplu de 1000. Ei vor creste salariul minim pana la 1000 RON, vor construi 1000 de kilometri de autostrazi si vor moderniza 1000 de kilometri de cale ferata, vor face 1000 de facilitati sportive, 1000 de gradinite si 1000 de scoli. Pentru administratorii de site de la PD-L am un mesaj, pe care sper sa-l citeasca: caracterele alea gri-sobolan in care se prezinta programul de guvernare contrasteaza atat de slab cu ecranul alb, incat este de necitit. |n fine, am fost destul de motivata ca sa trec peste asta, asa ca am copiat documentul in word. Pret de vreo 100 de pagini. Acum am inteles si de ce s-a suparat Stolojan pe Geoana, ca s-ar fi inspirat copios din programul lui. Contopistii de la PSD au facut un fel de rezumat al ideilor contopistilor de la PD-L, care – la randul lor, s-au inspirat copios din programul de guvernare al Aliantei DA din 2004, numai ca au schimbat cuvintele, au bagat mai mult cu UE si cu Tratatul de la Lisabona si au mai rotunjit, pe ici pe colo, niste cifre. PD-L-istii au gandit ceva mai aplicat, in sensul ca, pe la sfarsitul documentului au bagat proiectia Produsului Inten Brut si a Bugetului General Consolidat pe 2009, 2010,2011 si 2012. Nu stiu exact cum au procedat sa obtina cifrele alea, ca mie imi seamana cu un bilet la LOTO, din acela pe care l-a jucat Ogica, cu variante combinate. Mi-a retinut atentia faptul ca si PD-listii au in vedere finalizarea a aproximativ 1000 de kilometri de autostrada in 2012 -2013. E clar ca s-au inspirat! Singura diferenta este ca democrat-liberalii sunt de parere ca dezvoltarea infrastructurii va fi rezolvata prin eliminarea aplicarii principiului pagubos (exact asa s-au exprimat) “cel mai mic pret castiga”, la licitatii. |n privinta autostrazilor, liberalii au reusit sa depaseasca net chiar optimismul PSD-ului. Ei vor finaliza 1300 de kilometri pana in 2012. Tot de la liberali am aflat o chestie care m-a trezit realmente din somn, dupa vreo 200 de pagini de principii si povesti: “|n Romania, in 2007 si 2008 s-au investit mai multi bani in constructia de autostrazi decat in intreaga perioada postdecembrista. Spre exemplu, volumul de beton turnat, in ultimul an, in cadrul proiectului Autostrada Transilvania este mai mare decat volumul de beton turnat in toate lucrarile de drumuri din ultimii 15 ani”. L-or fi turnat in Depresiunea Transilvaniei? Sau, poate, in deficitul bugetar? |n rest, programul liberal e un produs artistic de un inalt nivel intelectual, dezlantuit pe 240 de pagini, lipsit de ancore in concret. Acestia sunt imbecilii care ne guverneaza. Ca sa inchei intr-o nota optimista, eu cred ca e bine ca s-au inspirat. Indiferent care cu care se combina la guvernare, nu au nici o scuza daca nu se inteleg la nivelul ideilor. Ca le au cam la fel. Cu un dram de noroc, s-o rataci prin Guvern si un Santini neaos, care sa faca un manual lucid si autocritic pentru uzul oamenilor politici din Romania. S-ar vinde in atatea milioane de exemplare, ca ne-am echilibra si noi deficitul extern.

Si bancile se impusca, nu–i asa?

2008-11-26T16:56:00.000+02:00

Banca intotdeauna câstiga. Asta o stim din filmele cu mafioti care invârt pe degete afaceri cu cazinouri, pe seama patimilor celor hipnotizati de roata norocului. Banca, la fel ca diavolul, mizeaza pe slabiciunea omeneasca.
Cartea pe care joaca este dorinta ta de a avea o casa mai mare, o ma- sina mai luxoasa, un frigider nou sau o haina din blana de nurca. Le poti avea chiar acum, nu mâine. Si vrei confortul de azi, fara sa evaluezi la rece povara de mâine. Celebra criza a creditelor subprime, care a dus la prabusirea finantelor mondiale, are la baza lacomia bancilor de a câstiga cât mai mult, acordând imprumuturi cu grad foarte mare de risc, dar purtatoare de dobânzi extrem de ridicate. Practic, cei care erau la baza piramidei creditelor, sustinând toata constructia financiara cu banii lor, nu au mai putut sau nu au mai vrut sa plateasca ratele pentru proprietati a caror valoare scadea vazând cu ochii. Au plecat si au lasat imobilul devalorizat in bratele bancii. Multi dintre ei au abandonat brusc visul american, in care ai totul fara sa ai nimic, preferând libertatea de a nu avea nimic. Calculele bancilor, bazate pe slabiciunea umana s-au dovedit a fi eronate. Coeficientul slabiciune a fost supraevaluat. Castelul financiar al lumii, ridicat din carti de joc, s-a prabusit ca un colos cu picioare de lut. Dar atât bancile, cât si grupurile lor de lobby din Statele Unite sau din Uniunea Europeana nu au vrut sa accepte faptul ca sistemul bancar poate sa piarda. Pentru ca banca intoteauna câstiga, nu-i asa? S-au pompat mii de miliarde de euro din banii contribuabilior, ai oamenilor simpli care-si platesc darile, intre- tinând practic bugetele statelor implicate, pentru salvarea bancilor. Statul american, apoi statele europene au cumparat activele toxice ale colosilor financiari mâncati din interior de cancerul creditelor neperformante. Celebrul investitor american, Jim Rogers, spunea, intr-o emisiune televizata, ca cel mai sanatos lucru pentru economiile nationale ar fi fost ca aceste banci zombie, cu activele lor zombie, sa fie lasate sa moara pe mâna lor. Prin faptul ca a cumparat active toxice de la aceste banci, Guvernul american, a dat banii de la bancile competente catre cele bolnave, care, practic, au reintrat in competitie pe banii bancilor sanatoase. Este imoral, spunea Rogers. Mai mult, este cel putin la fel de nesa natos pentru organismul financiar international ca un organ cangrenat pentru organismul uman. Se pare ca acelasi lucru se intâmpla in România. Bancile au fost pe val anul trecut, acordând cu mâna larga credite, inchizând ochii la spagi si la masluirea dosarelor, ca sa se trezeasca acum ca piata imobiliara se prabuseste zgomotos si, odata cu ea, valoarea garantiilor la aceste credite. Un cunoscator al psihologiei românului va putea anticipa ca primul lucru pe care il vor face datornicii, in cazul in care nu le ajung banii de mâncare si de caldura, va fi sa renunte la ratele la masina, apoi la ratele la casa. Mai mult, firmele care au fost tinute la aparate pâna la alegeri, respectiv cele care au facut afaceri dupa ureche si cu sloganul se poate si asa vor crapa in 2009. SI nu sunt putine. Iar bancile vor ramâne cu garantiile devalorizate in brate. Asta in ciuda tuturor reevaluarilor garantiilor ipotecare pe care le pregatesc. Banca intotdeauna câstiga. Asta o stim din filmele cu mafioti care invârtesc pe degete afaceri cu cazinouri, pe seama patimilor celor hipnotizati de roata norocului. Banca, la fel ca diavolul, mizeaza pe slabiciunea omeneasca.

Foamea de bani

2008-11-26T16:38:00.002+02:00

Lumea se schimba. Arhitectura finantelor moderne, un Turn Babel al omului contemporan, se clatina zgomotos. Banii nu mai sunt ce au fost. Nu mai platim cu cash. In portofelele noastre sunt carduri magnetice, care transmit semnale electronice catre banci, care – la rândul lor – transmit semnale catre furnizorul de la care cumparam marfa, asigurându-l ca, in momentul in care va avea nevoie, va dispune aceleasi semnale pentru a achizitiona alte produse sau servicii. Cea mai mare parte dintre banii care circula la nivel mondial sunt virtuali. Bancile pot emite moneda virtuala. Majoritatea tranzactiilor se fac pe baza sentimentului de incredere ca, undeva, la finele lantului trofic, este cineva care dispune de lichiditatiler necesare pentru a plati pretul. Ca la jocurile piramidale de tip Caritas sau FNI. La fel, exista un moment psihologic, când jocul se umfla pâna la un nivel critic, iar jucatorii privilegiati se retrag cu potul. |n momentul in care increderea participantilor se erodeaza, intervine colapsul.

Sistemul financiar s-a complicat si s-a sofisticat atât de tare, incât insisi inginerii care au contribuit la constructia acestuia nu mai stiu unde incepe si unde se termina. |n mod paradoxal, foamea mondiala de bani a impins tot mai multi jucatori de pe piata sa se alimenteze cu substitute de bani, pâna când au ajuns, cu perfuzii, la spital. |n plina criza de inanitie.

Bani, bani, bani! Acesta va fi sloganul urmatoarelor luni si, cel mai probabil, strigatele se vor muta din birourile luxoase in plina strada, punând o presiune suplimentara pe autoritati. Iar când spun autoritati, nu ma refer doar la SUA, ci la la toata lumea, în special la Europa unde, de asemenea, s-au cheltuit inutil bani pentru salvarea unor banci, spune http://trenduri.blogspot.com/ . Foamea de bani a bancherilor sau a marilor patroni din industriile inghesuite de criza se va transforma in foamete, iar mai marii lumii se vor grabi s-o trateze aruncând pe piata mai multi bani, lucru care va duce la adâncirea neincrederii în moneda. Unele publicatii din strainatate au anuntat ca, in ultima perioada, s-au creat din neant de catre bancile centrale ale globului peste 7 trilioane de dolari. {i cum iesirea de pe bani implica intrarea pe metale pretioase sau marfuri, este de asteptat sa vedem în scurt timp o modificare de trend a acestora. Pe piata metalelor pretioase începe sa se manifeste o presiune din ce în ce mai mare la cumparare si nu este exclus sa asistam la dublarea valorii aurului în urmatoarele câteva luni. Acelasi lucru se poate întâmpla si cu petrolul. Disponibilitatile banesti se vor reintoarce catre valorile certe ale economiei, precum sunt resursele naturale. Cel mai probabil, aceasta va fi o etapa necesara in trecerea catre o reasezare a economiei, pe baze mai sanatoase. Aceasta daca autoritatile americane sau europene vor lasa companiile cangrenate financiar sa moara pe mâna lor, pentru a asigura “curatarea terenului. Lucru care, din pacate, nu se intâmpla. Resursele financiare ale lumii sunt inghitite de colosii capitalismului, inecati in propria lacomie de bani.

Profetii economiei ii prevestesc, cu aplomb, prabusirea, vestind o noua ordine financiara mondiala. Nici unul dintre acestia nu poate configura, insa premisele si regulile pe care se va aseza noua ordine. Cert este ca, oricare ar fi noul joc, esential este ca toti jucatorii sa respecte regulile. Piata libera si competitia directa si acerba intre firme sunt principalul motor al dezvoltarii si secretul succesului capitalismului. Din aceasta competitie au de câstigat si consumatorii si guvernul si societatea in ansamblul ei. Numai ca, in acest game, trisorii au inceput sa fie câstigatori.

Dansand cu lupii

2008-11-26T16:32:00.000+02:00

Dincolo de declaratiile optimiste ale oficialilor Bancii Nationale, care sustin tare si raspicat ca Romania nu se afla în situatia de a accepta un împrumut de la Fondul Monetar International sau de la Banca Mondiala, se casca, de fapt, o imensa prapastie. Cata vreme Romania a fost vedeta preferata a investitorilor straini, atrasi de “nurii” irezistibili ai oportunitatilor de profit, amenintarea prapastiei era amortizata de o plasa de salvare: finantarea deficitului extern, asigurata de fluxurile financiare de peste granita. Practic, banii care ieseau din tara prin importuri, erau compensati de investitiile straine directe, de miliardele de euro trimise trimise de capsunari acasa si, într-un procent care nu capata proportii îngrijoratoare, de împrumuturi din afara. |n momentul de fata, echilibrarea deficitului de cont curent, adica a consumului net de resurse financiare din strainatare, este o ecuatie mult mai complicata decat parea a fi la începutul anului.
Am putea spune ca Romania, manata în lupta de o crestere economica galopanta, a ramas în offside. Cu cartonas galben. Investitorii, avertizati de fluierele arbitrilor – agentiile de rating Fitch sI Standard&Poor's – bat în retragere, iar romanii care lucreaza în Spania, Italia sau în alte tari lovite de criza, îsi fac bagajele pentru a se întoarce acasa. Iar în aceste bagaje nu mai sunt miliardele de euro de altadata. Fluieraturile sI înjuraturile chibitilor din tribune, care striga de mama focului ca a fost blat, ca arbitrii sunt cumparati de agenturi straine, nu schimba situatia din teren. Dincolo de peretele de sticla al tribunei oficiale, inginerii sistemului financiar autohton flutura o întrebare chinuitoare: cum va face rost Romania de circa 20 de miliarde de euro pentru a contrabalansa deficitul extern? Efectul cartonasului galben – meritat sau nemeritat – este scumpirea finantarii straine. Cu alte cuvinte, vom obtine cei 20 de miliarde de euro cu o dobanda incomparabil mai mare. Cat de mare? Presedintele OTP Bank, Laszlo Diosi, declara ieri ca, daca ne uitam la piata riscurilor de finantare (CDS) vedem cum costurile au crescut de cinci ori fata de începutul anului, pâna la 500 de puncte de baza (5 puncte procentuale n.r.), fara a include marjele adaugate de banci. “Practic, în euro nu mai putem împrumuta cu o dobânda mai mica de 13%”, a spus Diosi.
|n acest context, cecul pe care FMI ni-l flutura sub nas ar putea parea singura cale de iesire din cercul vicios în care s-a trezit Romania. Impinsa atat de politicile economice balbaite ale Guvernului, cat si de suflul deflagratiei financiare internationale. De ce nu am accepta aceasta mana întinsa deasupra prapastiei? Pentru ca, odata cu cecul salvator, ar trebui sa înghitim sI conditiile FMI. E suficient sa consultam planurile anticriza pe care institutia le-a propus Ungariei sau Ucrainei, ca sa întelegem ca, pe puntea pe care o vom construi deasupra prapastiei, atat din resurse proprii, cat sI din banii institutiilor financiare internationale vor trece, încolonate, sI bancile autohtone, care, la randul lor, vor urni, dupa ele, artileria grea a bancilor-mama din strainatate. Din pacate, nu este suficient ca BNR sa lupte pentru independenta economica. |n acest razboi, Romania are nevoie si de concursul politicienilor, prea orbiti de jocurile sI de acadelele balciului electoral. Si suntem în razboi. Probabil ca, nu întamplator, reprezetantul roman al Bancii Mondiale, Arabela Aprahamian si-a deschis o prezentare oficiala, legata de politicile fiscale, cu avertismentul celebrului general chinez Sun TZU: This is War.: It is the most important skill in the nation/ It is the basis of life and death/ It is the philosophy of survival or destruction/ You must know it well.